Fetița desena, cu mânuțele ei mici și nesigure. Cu linii strâmbe și nasuri borcănate. Cu mâini ascunse pe după fuste și ochi ce căutau adevărul în rușinea imperfecțiunii. Nu știa bine ce însemna asta pentru sufletul ei. El îi cerea să își dea voie. Și nu de acum, ci dintodeauna.  Nu auzea sau nu știa să audă. De frică să știți. Doar de frică. Ați mai pomenit vreodată ca bucuria să te facă să îți fie frică? Ca și când nu o meriți sau ca și când e prea multă. De parcă soarele cere voie să strălucească sau florile întreabă înainte să inunde petalele cu minuni de culori. De ce am fi noi oamenii diferiți? De ce nu am merita acceași bucurie fără de margini? De ce nu am da voie sufletului să fie cum e aerul și să înflorească aici și peste tot? Atunci când își lăsa inima să înflorească fetița plutea undeva departe, pe aripi mari și albe, undeva unde cerul nu mai e albastru, ci orice culoare îl vede fiecare ochi în parte și norii nu mai sunt nori ci forma pe care o vede fiecare suflet în parte. Să te întorci acasă e cale grea, să te întorci către tine e drum anevoios. Când crezi că te-ai oprit un moment să te odihnești trebuie să o iei din loc, pentru că a fi om vine peste tine cu o forță în care doar câțiva au reușit să vâslească în pace absolută. Călcând peste covoare de flori, ce inima i le așternuse în față, fetița simțea blândețea vieții. Simțea blândețea pe care atât de mult o căutase, iar corpul ei nu mai era corp, doar un nor de iubire ce se grăbea dincolo de contur. Dacă îi priveai atent degetele, din vârful lor pleca câte o undă fiecare cu altă textură și cu altă poveste. Undele dansau prin aer și apoi se uneau cu altele, își făceau loc înăuntrul unor inimi și de acolo plecau schimbate pentru todeauna. Când i se reîntorceau în degete aveau în ele povești din inimile tuturor. Picături de vieți ce se îmbinau între ele fără știrea noastră. Pentru ceea ce ne leagă se întâmplă mai mereu fără știrea noastră. Și se întâmplă ca într-o bună zi să îți vezi propriul suflet. Privind către ceilalți. Iar când îi vei întâlni privirea fixă, limpede, clară, blândă, magnifică, imensă în puritatea ei, te vei întreba dacă tot ceea ce există dincolo de el mai are sens. Ai să te uiți drept în ochii lui și ai să înțelegi cine ești, de unde ai venit și de ce ești aici.Și nu mai există urmă de îndoială, pentru că bucuria e prea mare ca să fie altfel.