Atunci când te trezești din somn pentru prima oară și vezi lumea pentru cum e ea făcută ți se sfâșie inima. Urli către cer nedreptatea și urli către dumnezeu cruzimea neadevărului. E urletul tău către tine, pentru că lumea de afară nu există fără vindecarea sau zbaterea din tine. Tot ce se mișcă în interiorul tău sunt furtuni ce învăluie lumea de secole. Responsabilitatea e a ta. Absolut personală, până la cel mai mărunt detaliu. A te uita la lumea de afară înseamnă, mai presus de orice, să privești către lumea ta interioară și nu altfel și nu invers. Furia ce ți-o trezește lumea este furia ce o porți în tine. Și nu contează foarte mult împrejurările în care te găsești. E doar o poveste în care  se poate întâmpla vindecarea. Neputința în fața a ceea ce se petrece nu are legătura cu lumea, ci cu uitarea a cine ești. Frica ce îți traversează țesuturile nu poate fi în jur dacă nu e și în tine. Tu crezi că universul ăsta cunoaște frica în afara celei ce aduce cunoașterea? Tot ceea ce mișcă în tine se va trezi dintr-un somn profund atunci când lumea de afară îți va arăta povestea ta în oglindă. Te uiți la filmul tău. Te uiți la cum e în tine.  Fiecare în propria poveste, fiecare în propria vrajă. Suntem soldăței aliniați prin această viață, ce au uitat de unde vin. Universul din interior e un haos în care navighează întunericul. Interacționăm din întuneric cu ființe, care ne sunt asemenea. Amintirea e lentă, intensă, necesită răbdare, exercițiu și mai ales curaj. Să desprinzi din tine stratul ce te acoperă are nevoie de reamintirea faptului că tu a apărut după. Am construit aici pe pământ explicații pentru a descifra tu-ul, dar nu știm nimic despre a fi.

Am transformat știința în unealta cu care cercetăm universul, doar că universul nu poate fi cunoscut cu mintea. Mintea se termină, universul niciodată. Oare de ce noi oamenii așa cum învățăm să ne folosim de furculiță nu învățăm să ne folosim de propriile instrumente. Ceea ce am citit nu poate fi răspunsul, e limitat la un om sau la mai mulți. E nevoie de propria ta viziune, de propriul tău adevăr. Fără acceptarea umbrei ce sălășuiește în om nu poate fi vorba de iubire pură. A o privi și a o integra ca fiind și a ta este cel mai de preț lucru pe care-l poți face. Și cine mai presus de propria mama îți poate fi ghid în inocenta negarea a răului ce doarme în om, a fricii, a lipsei de empatie, a justei judecăți. Cine mai presus de mamă te poate purta pe calea acceptării atunci când întrega ființă ți-a fost respinsă și ai plâns pentru a fi recunoscută văzută, iubită pentru a avea dreptul să rămâi vie. A rămâne singur pe cruce în fața oamenilor ce aruncă cu pietre în inima ta este cel mai frumos mod de a trăi iubirea pentru tot. De a integra binele și răul. De a privi dincolo de dualism. E ca o adâncă așezare în tine a faptului că Dumnezeu are un plan cu noi toți. Fără greșeală. Locul în care te naști, părinții, emoțiile pe care le experimentezi, experiențele pe care le ai fac toate parte din povestea ta. E un proces ce se întinde în ani, în secunde, în momente de suferință profundă din care într-o zi, brusc, te trezești. Pentru că în om binele se împletește cu răul, întunericul cu lumina, îngerii cu demonii, până ce într-o zi încetează să mai existe doi și e doar iubire. Și ce bucurie să știi că ești dincolo de lumea asta, că vii de departe și că nimeni nu-ți poate lua nimic. Ce bucurie.