În amintirea lui Andrei Gheorghe
Sunt zile triste, într-o țară tristă, printre oameni triști. Proiecție, desigur! Toate vin din mine, mizeria pe care o văd în exterior este mizeria mea interioară, mizeria mea personală. Ce e lumea, dacă dai la o parte artificiile, îndulcitorii, spoiala, virtuțile culturale sau artistice? Ce rămâne? O combinație de greață și disperare stătută, cronică. Purtăm măștile deja din inerție, masca 3 – lasă că va fi bine, masca 7 – ce mai faci, masca 9 – pe curand, masca 11 – mă bucur să te vad, masca 1 – te pup, masca 54 – îmi pare bine. Dar, atenție, falsitatea trebuie înțeleasă ca apărare, ca cetate personală, ca precauție. Cu cât cineva pare mai fals, prefăcut, cu atât este mai sfâșiat de îndoieli, de anxietăți, angoase, paranoia. Desigur, există și perversul, intrusul, abuzatorul, cel care vrea să-ți intre sub piele și se dă bine pe lângă tine, te seduce, ca să-l primești pe orbită, iar apoi… cine știe.
Suntem paranoici, lași, prefăcuți, dar tocmai acestea sunt elementele, nu avem altele, ne imaginăm alte lumi, unde putem fi mai buni, mai curajoși, mai sinceri, mai deschiși, dar alea ar fi niște lumi și mai sinistre, mai sângeroase. Și ce bine e că doar ni le imaginăm! E minunat! Ele există acolo, în imaginația noastră. Sper să rămână acolo, lumile utopice, lumile care în imaginație par superbe, dar în realitate s-ar dovedi a fi lumi groaznice.
Pe de altă parte, o fi oare imaginația mai efemeră decât bila aia de oțel suspendată pe un lanț, de macara? Efemeră în raport cu ce? Cu concretul? Mă scuzați, dar concretul e flegma efemerului, nu uitați asta. Vă pute a metafizică? Ei bine, bucurați-vă cât încă mai pute! Că o să dispară și asta și ne vom aminti ce bine era când puțea. Ce superb era când duhnea, mai țineți minte?
Dar hai s-o luăm altfel, mizerabilismul, ca și metafizica, este bătrânicios, dar asta numai la exterior. Sau altceva, ca să nu uit. Ce înseamnă să fii ateu sau răzvrătit? Că dacă n-ar exista abuzatorul, nici abuzații n-ar face scandal, nu? Taberele se merită, extremele se merită! Spunea un savant că psihoticii conduc lumea, unii spre mai bine, alții spre mai rău. Sunt două flancuri, unii distrug dogme, dau cu paradigmele de pereți, se sacrifică, se aruncă în hău pentru mai binele de mâine, iar alții sunt în antiteză. Cei despre care gura lumii spune că sunt întruchiparea răului.
Auzi, răul, ce dogmă îmbâcsită, plină de mucegai. Ca și binele. Niște gemeni siamezi, degenerați, orbi, muți, surzi… urlând de durere, implorând să fie eutanasiați! Și nimeni nu are curajul să le organizeze un overdose, fiindcă toți sunt cu frică de dumnezeu, iar gemenii siniștri împrăștie molime și războaie, durere și chinuri și noi îi alimentăm, că ne este milă. Da, mila, alt monstru, dar mult mai controversat și intangibil decât Binele și Răul. Mila e ca un organ parazit indispensabil, pe care nu-l poți extirpa fiindcă mori de hemoragie! Asta-i problema. Fără milă am sângera ca vitele într-un abator necuprins și am muri imediat, cu toții. Ce festin pentru natură, ce sărbătoare, ce eliberare!
Sunteți optimiști? Felicitări! Important e să nu vă vindeți sufletul, fiindcă după ce veți cheltui banii obținuți din vânzarea sufletului, veți scoate la vânzare golul rămas după vânzarea sufletului, iar asta este mai trist decât tristețea în sine. Mult mai trist!
