La începutul săptămânii am lansat cea de-a noua tema a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Convinge, printr-un discurs, un trib de canibali să nu te mănânce.

Concursul se încheie duminică, 10 martie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineața de luni, 11 martie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Textul de mai jos este unul din textele finaliste:

***

-Tati-tăicuțule, iar te-ai calicit la bani, ai zis că mă duci în vacanță, ai agățat primul chilipir de bilet de avion, ne-am prăbușit în jungla asta.

Eu, ce să zic, tac, Pișcoțel are dreptate, am accentuat poziția ghiocelului: ochii în pământ, tălpile jucăușe de la oala în care eram puși la înmuiat.

-Mi-ai promis că mă duci în Indonezia, la băi de soare și la spa!

-Of!

-Mi-ai zis că mă duci în insule, Java sau cam așa ceva, m-am apucat să învăț limbaje de programare, să nu te fac de râs că ai luat un neghiob cu tine și poftim!

-Nu te-am pus eu să înveți să programezi în Java, ți-am spus doar că mergem în Java.

-Știi ce greu e în prima zi de școală? Am stat patru ore nemișcat până mi-a făcut Despina portretul!

-Băi, nu e ziua lui Robbie Williams, știu că ai o limbariță…

-Ce e cu oamenii ăia în pielea goală, de ce se bucură, e ziua lor de baie cumva?

-Sunt canibali, au de gând să ne mănânce.

-Aaa, deci acum ei cani-bălesc, de parcă n-aș fi auzit și eu de Pavlov și reflexele dobândite! Da, asta e, se pare că ei sunt fanii mei, bălesc după mine.

-Tocmai asta nu-mi place, le curg balele și după mine!

-Oho, tati, în sfârșit recunoști că și tu ești câine!

-Nu mai contează, ne vor mânca oricum.

Priveam înspre corturile strâmte, ornate cu capete de maimuță. În mijlocul satului lor se pare erau două spații de recreere: oala imensă în care jucam țonțoroiul, legat ca un covor alături de câinele meu și la câțiva pași mai încolo deslușeam un totem înalt de vreo trei metri, o pasăre cu cap de câine.

Cookie, câinele teleleu, se mișca în spatele meu, încercând să iasă din strânsoarea funiilor de liană.

-Nu te mai frichini atât, mi-ai intrat pe sub tricou!

S-a zbătut patrupedul până mi-a scos tricoul, iar el arăta ca un liliac pe steroizi. Odată eliberat, a început să urle cu forță dublă, odată de bucurie și odată de opăreala apei fierbinți.

-Auuuuu! Hauuuu!!!

Băștinașii se puneau în genunchi, morocănos care părea un fel de șef sau șaman căzuse în transă, bolborosea ca apucatul.

Un aborigen mai tânăr m-a dezlegat și mi-a făcut un șir unul după altul. Tipul de plecăciuni. Nu pricepeam nimic. M-am întors spre Cookie. Era identic totemul!