Deși expresii precum “ești mare grangur”, “stai ca o pupăză”, “lua-te-ar gaia” sau “umbli cu cioara vopsită” sunt de multă vreme intrate în vocabularul cotidian, unii orășeni nu par a mai face legătura între sintagmele respective și păsările care i-au inspirat pe înaintașii noștri să scornească aceste expresii.
Cum majoritatea celor mai puțin deprinși cu naturalistica văd în oraș doar vrăbii, ciori și pescăruși, articolul de azi face lumină în fascinanta lume a… ciorilor. Dacă săptămânile trecute ați ridicat sprânceana la auzul veștii că în România sunt mai multe specii de vrăbii, ei bine, ați ghicit, și speciile de ciori sunt mai mult de una.
Ciorile fac parte din mai marea famile a corvidelor, o familie de păsări inteligente, rezistente, sedentare (majoritatea acestor păsări nu migrează, cu excepția nordului extrem al continentului), omnivore, preponderent oportuniste, în fine, ce mai, niște supraviețuitoare.
Vom descrie pe rând speciile de ciori și, datorită asemănării mari, la prima vedere, dintre ele, vom include în acest mic material și stăncuța, respectiv corbul, care sunt foarte apropiate de ciori, comportamental vorbind, urmând ca într-un episod viitor să continuăm cu rudele lor, celelalte corvide: gaițele, coțofenele, respectiv alunarii.
Revenind la ciorile noastre, prima și cea mai răspândită cioară de pe continentul european și implicit și în România este cioara grivă (Corvus cornix).
Cea mai mare dintre ciori, această specie de cioară este un redutabil supraviețuitor, mâncând absolut orice. Adesea fură ouăle și puii altor păsări, dar nu refuză nici stârvuri găsite pe marginea șoselelor, așa că, dacă vă veți întreba vreodată unde dispar câinii, pisicile și alte animale lovite de mașini în trafic, ciorile grive sunt printre “vinovatele” pentru curățenia post-accident. În imaginea de mai jos puteți vedea o cioară grivă “șparlind” mâncare… chiar de la Grivei, un cățel ori prea sătul, ori neatent.
Cioara grivă nu este complet neagră, putând fi astfel fi ușor de identificat pe teren: spatele, ceafa și abdomenul pot varia de la cenușiu închis până la gri foarte deschis, mulți ajungând să le confunde… inclusiv cu coțofenele! Specia este sedentară, putând fi observată absolut oriunde, de la nivelul mării până în zona montană, din cele mai sălbatice locuri (Deltă, stepă) până în marile orașe. Această specie este solitară. Deși o puteți vedea și în perechi sau în mici grupuri, cel mai adesea este solitară.
A doua specie, mult mai gregară (acest termen definește preferința unor specii de a avea un pronunțat comportament social) este cioara de semănătură (Corvus frugilegus).
Această cioară este mult mai ușor de văzut în spațiile deschise, cultivate, fiind tot o specie omnivoră, dar care preferă să se hrănească direct pe sol, uneori în grupuri de zeci, sute sau chiar mii de indivizi. În aceste stoluri adesea se amestecă și cu stăncuțele, principalul motiv al comportamentului social fiind securitatea grupului. Aceste stoluri fac migrații circadiene (zilnice pe distanțe scurte), survolând marile orașe, mai ales în sezonul rece.
Penajul este cel mai bun mijloc de a le deosebi de celelalte ciori, cioara de semănătură fiind complet neagră, de un negru lucios uneori, în vreme ce ciocul masiv, tocit, în special la exemplarele bătrâne, se albește odată cu vârsta. Ciocul este folosit pentru a căuta insecte și râme în pământ, aceste ciori fiind ușor de văzut în spatele tractoarelor, în perioada lucrărilor agricole.
Ciocul masiv este o altă metodă ușoară de a diferenția cioara de semănătură de cea grivă, mai puțin la juvenili. Iată un exemplar tânăr de cioară de semănătură înfruptându-se dintr-o inflorescență de floarea soarelui. Fiecare după posibilități.
Stăncuța (Corvus monedula) este o altă reprezentantă a familiei corvidelor. Talia vizibil mai mică, spatele cenușiu (inclusiv pe ceafă) și ochii de culoare albastru deschis o fac ușor de distins de suratele ei mai mari. Deși de la distanță, inclusiv în zbor, stăncuța pare complet neagră, de la mica distanță veți putea observa ușor diferențele față de ciorile obișnuite, cu care este adesea confundată.
Această specie poate fi văzută adesea în stol mixt cu ciorile de semănătură, mai rar amestecându-se cu ciorile grive. Un alt mijloc la indemână este să auziți trilul păsării, dacă îi putem spune așa. Dacă ciorile și corbii au un tril sub forma unui croncănit mai mult sau mai puțin gutural, stăncuța scoate un sunet ascuțit și terminat brusc, “chiac!”.
Și stăncuțele sunt păsări îndrăznețe, fiind adesea văzute în perechi, inclusiv în localități și alte zone locuite. Datorită penajului cu nuanțe de cenușiu și a ochilor albaștri, sunt considerate printre cele mai frumoase corvide.
Corbul (Corvus corax) este cel mai mare corvid european, prezent în țara noastră în tot arcul carpatic (pentru că preferă să cuibărească în stâncării și alte locuri expuse), dar și în alte zone joase, de pildă în pădurile bătrâne de foioase din silvo-stepă sau în Delta Dunării, unde cuibărește în arbori rămuroși. În zbor, aspectul “palmat” al aripilor, amintind de răpitoare, împreună cu coada în formă de daltă (rombică) îl fac inconfundabil, chiar și de la distanță.
De aproape, ciocul gros, mult mai masiv decât al ciorilor, “împănat” în partea superioară, cumulat cu aspectul masiv și croncănitul puternic, îl fac ușor de deosebit de celelalte corvide. Adesea este văzut în perechi, corbul fiind specie monogamă și teritorială, iar dacă puneți la socoteală și longetivitatea de peste 20 de ani în sălbăticie (și nu 100, cum circulă legenda), putem vorbi de o specie pe care, dacă ați văzut-o undeva, puteți avea norocul de a o întâlni ani de zile la rând în același loc.
Oportuniști și omnivori, și corbii mănâncă aproape orice, inteligența ajutându-i să reziste în locuri aspre, unde alte păsări nu rezistă. Aparent stăncuțele și corbii sunt ușor de confundat cu celelalte doua specii de ciori. Petreceți însă câteva secunde în plus urmarindu-le în zbor sau de aproape, dacă le vedeți în localități, unde sunt mult mai îndrăznețe, și păsările negre numite generic ciori vi se vor arăta în detaliu, identificarea fiind floare la ureche dacă veți reciti repede pe telefon acest scurt material.
Nu putem inchide ediția de azi fără să ne gândim la ascultătorii noștri care, vorba lui Chirilă, “s-au săturat de patul lor de-acasă”. Mergând în vestul continentului, puteți avea șansa de a vedea o a treia specie de cioară, cu un nume mai mult decât ironic: cioara neagră (Corvus corone).
Considerată până nu demult subspecie a ciorii grive, cioara neagra este prezentă în vestul continentului, iar în zonele unde arealele celor doua specii se suprapun, acestea pot hibridiza, identificarea dând mari bătăi de cap, inclusiv specialiștilor. Dacă veți merge însă în extremitatea vestică a continentului (Portugalia, Spania, Franța sau partea sudică a Marii Britanii), cioara grivă este complet absentă, așa că orice cioară care nu e de semănătură e cioară neagră. Cine a zis că birdwatchingul e ceva complicat? Cioara neagră de mai jos este surprinsă într-un parc din Londra.
Până săptămâna viitoare spor la semnalări de ciori tuturor!
foarte binevenit articolul, felicitari, Doru!
Magistral material de studiu și meditație, deopotrivă! Pentru inițiați! Inamiabil pt.cei vizați,presupun din subspecia humanoida cu apucături similare.Dar oricum binevenit pt.o mai profundă cunoaștere a substratului ce caracterizată reprezentativitatea în biosferă. Mulțumim mult pt.binevenita contribuție. Spor!Adi.
Sunt fascinata de pasari (si nu numai). Articolul este excelent si l-am citit “cu foame”, desi cunosteam diferentele dintre corvide, intrucat am salvat destul de multe in ultimii ani si am citit mult despre ele (si despre porumbei, gaite, vrabii, pitigoi etc – cam tot ce am gasit si salvat de cand ma stiu). Unele dintre ele din pacate nu pot fi salvate.
Acum am o cioara de semanatura (oblojesc cate una in fiecare an, pentru ca migreaza aici cand se apropie frigul si se izbesc de zidurile imobilelor cand zboara in viteza pe inserat) pe care nu mai stiu cum sa o ajut. A aparut in curte aproape lipsita de frica si a inceput sa manace din castonul cainelui. Mi-am dat seama ca nu este bine si am putut destul de usor sa o prind. O am acum de vreo 2 saptamani. In primele 5 zile i-am dat enrofloxacina si enteroguard si si-a revenit un pic (i-a revenit vocea si i-a disparut sforaitul). Mananca, bea apa, este vioaie. Intra si iese singura din cusca – se cam sperie de pisici :)) si sta cu mine la bucatarie urmarindu-mi miscarile cu multa atentie. Ne intelegem bine atat timp cat nu incerc sa o ating. A ramas problema insa: nu poate zbura si cade pe spate si nu se poate ridica. Am vorbit cu cativa medici veterinari, nu am aflat mare lucru… Ori are o problema neuro ori ar putea sa fie otravita cu pesticidele de pe camp…? Sper sa isi revina ca sa ii pot da drumul in primavara. Daca aveti vreo idee care ne-ar putea ajuta, va multumesc in avans.