Dacă îi spun fiicei mele că uneori scriu fără tastatură, mă privește uimită. Se gândește la cine știe ce truc.

Da, uneori încă mai scriu cu pixul pe hârtie. Din ce în ce mai puțin. Romanul nu a dispărut, manuscrisul însă da. Curând, lumea se va înghesui într-un muzeu să vadă nu un teanc de coli ca fiind opera cine știe cărui scriitor, ci ultima scriere de mână a unui necunoscut.

Sunt Liviu Surugiu și îl însoțesc pe Sorin Badea într-o  călătorie prin Univers care are loc în fiecare vineri, la Radio Guerrilla. ”Science NATION” vorbește despre ceea ce ne interesează pe toți, adică despre mâine. Doar că o face altfel, jumătate în serios și jumătate cu teamă. Am vrut să zic glumă, dar e același lucru. Atunci când glumim, ne ascundem, de fapt, teama. Teama că știința o va lua razna, teama că roboții ne vor pune lanțuri așa cum și noi punem oricăror ființe pe care le considerăm inferioare – sau cel mult egale.

Nu știu ce va urma, dar cred că ar trebui să ne bucurăm de momentele acestea. Încă se mai speră că radiațiile Van Allen pot fi străbătute ușor și că nu suntem prizonieri pe Pământ. Poate după ce vom vedea că nu-i așa și că nu putem pleca de aici, atunci vom fi mai atenți cu gunoiul de pe marginea autostrăzii.

Science NATION sărbătorește un an de la lansare. La final de ianuarie 2018 am avut prima emisiune și am vorbit atunci despre colonii lunare și nanoboți. Între timp, tot n-am ajuns pe Lună, dar nanoboții parcă s-au mai înmulțit.

Colțul meu în emisiune este cel al scriitorului SF. Asta îmi face viața ușoară, fiindcă niciodată nu trebuie să vin pregătit. Treaba mea e chiar să vin nepregătit, așa ca un om care merge pe stradă și, dintr-o dată, vede lumina unui meteorit. De obicei, nu sunt de acord (mai ales dacă e vorba de un meteorit). Dacă e de bine, zic dar dacă ar fi rău, iar dacă e de rău, chiar sunt sincer când spun că sper să nu fie așa.

Am fost invitat să scriu un fel de editorial-real-dar-din-punctul-meu-de-vedere-un-pic-SF, ceea ce înseamnă că va suna destul de corect, fiindcă, să fim sinceri, fiecare are realitatea lui. Asta se vede cel mai clar atunci când citim o poveste, dar fiecare are în cap altă acțiune. La școală, profesoara de limba română obișnuia să spună că făceam comentarii destul de bune – în realitate, ceea ce citeam eu era altă poveste, iar povestea din mintea mea poate că era mai bună.

De fapt, pe la opt ani am descoperit cu părere de rău că nu pot fi telepat. Atunci m-am gândit prima oară că, dacă nu pot citi în mințile oamenilor, cel puțin să știu ceea ce ei citesc. Pentru asta, am hotărât să le dau chiar eu subiectele. Mi-am propus să devin scriitor.

Multă vreme am crezut că nici nu există alt gen literar în afara literaturii SF. La urma urmei, când ești mic și începi să citești, totul pare inedit, fantastic.

Sincer, continuă să mi se pară așa. Mai ales în ultima vreme, sunt tot mai uimit de ceea ce văd în jur. Da, nu mai suntem în 1969 (mama m-a născut în vreme ce Armstrong se bâlbâia încurcând celebra frază de la aselenizare), suntem în 2019 și doar faptul că am ajuns aici la viteza 1/1 face ca lucrurile să nu pară o nebunie.

Într-un fel, e ca și cum am fi într-un labirint. Ceea ce mă sperie însă e faptul că simt adevărul, simt că ne aflăm cu toții într-un Labirint Fără Pereți.

Sursă foto cover aici.