Am descoperit festivalul Holzstock abia anul trecut, când ajunsese deja la a zecea ediție. Chiar și atunci, am fost doar „în trecere”, într-una dintre zile, pentru că îmi doream mult să-i văd live pe cei de la Balkan Taksim și s-o revăd pe Gaye Su Akyol. Însă chiar și așa, pe repede înainte, m-am îndrăgostit imediat de atmosfera complet încântătoare a evenimentului. Sub luna plină, la umbra zidurilor bisericii fortificate din Hosman, în luminile calde și tremurătoare ale lumânărilor atârnate în borcane colorate prin copaci și, desigur, cu ajutorul muzicii bine alese și excelent amplificate, se țese o anumită intimitate, un sentiment de apartenență și firesc pe care nu-l mai simțisem niciodată la vreun festival din România. Am așteptat, așadar, cu mare entuziasm ediția din acest an, plănuind cu luni înainte să merg în așa fel încât să mă pot bucura de întreaga experiență, cu tot cu cort, saltea și sac de dormit, cu focuri de tabără și cu Calea Lactee sclipind înghețată în cerul limpede și fără poluare luminoasă.
Insist atât de mult pe atmosferă, fiindcă Holzstock este mult mai mult decât un festival de muzică indie într-un sat din Transilvania. Înainte de a mă putea scufunda pe deplin în experiență, am putut doar să intuiesc, dar acum, după trei zile și trei nopți petrecute în miezul evenimentului, știu fără îndoială că muzica este doar unul din elementele care au propulsat acest festival în vârful clasamentului meu personal. Este poate cel mai ușor de comunicat element, însă nu cred că este cel mai important; inima Holzstock se află în comunitatea pe care o adună și care îl generează, în valorile ei, care își găsesc o manifestare firească și cu atât mai necesară cu cât lumea din jurul acestei oaze de normalitate pare să-și piardă mințile pe zi ce trece. Voi încerca să vă transmit cât de bine pot de ce acest eveniment merită o reacție mult mai entuziastă din partea publicului din România și de ce m-a transformat pe loc într-un fan înfocat.
Prima zi
Încerc să ajung cât mai devreme la Hosman, așa că mă trezesc la 6:00, verific să nu uit ceva pe-acasă și mă urc în mașină. Drumul de la București e lung și misterios, orele dispar într-o gaură neagră, iar sugestiile GPS-ului pun la încercare și suspensiile și răbdările, dar în cele din urmă ajung, în jurul orei 13:30. Găsesc destul de repede parcarea pentru autorulote și car camping, la doi pași de treptele care duc înspre biserica fortificată. Întind cortul și mă îndrept spre festival, unde sunt întâmpinat de o liotă de voluntari care vorbesc germană între ei și nu se pot hotărî dacă sunt vorbitor de engleză sau de română, dar ne înțelegem repede și mă bucur de priveliștea care mi s-a înscris în memorie încă de anul trecut: biserica impunătoare în stânga, casa parohială veche de vreo patru sute de ani în dreapta, treptele de lemn care urcă panta înspre scena unde au loc deja probe de sunet, șura din vale cu spațiul de relaxare și vatra focului de tabără, cele câteva măsuțe de picnic și rumoarea mulțimii care se adună încet-încet. Spațiul este deja animat, se văd mesele întinse cu ceramică de Nocrich și cu machete ale bisericii, barul este deschis, iar organizatorii se împletesc printre voluntari, artiști, prieteni și public, răspunzând la întrebări, dând indicații și întâmpinând cu drag pe toată lumea. Nici n-am făcut bine o sută de pași prin perimetru și deja se simte ca acasă.
Am citit programul și se anunță o mulțime de ateliere interesante în zilele următoare, dar astăzi este pentru aclimatizare, aer curat, muzici și ceruri dramatice. Sunt cu ochii pe aplicațiile meteo, cu toate că norii învolburați și întunecați îmi spun tot ce trebuie să știu – vine o ploaie inexorabilă, dar trece la fel de inevitabil – e încă vară și vremea pendulează între extreme. Totul se simte curat și proaspăt, iar spațiul invită la o relaxare plăcută, mai ales după zilele de caniculă din capitală. Aud în jurul meu germană, olandeză, engleză, maghiară și, bineînțeles, română, ceea ce e remarcabil, fiindcă nu au ajuns încă foarte mulți oameni, e încă devreme. Dar deja sunt aici stăpâni de căței zglobii, părinți cu cârduri neastâmpărate de copii, hipioți bătrâni veniți cine știe de pe unde în dubele lor camping, adolescenți grăbiți, punkiști cu creste verzi, prințese goth, persoane non-binare și săteni cu zacuscă, castroane de salată de vinete și pâine proaspătă. La Holzstock, diversitatea nu e doar slogan – se vede și se simte fără s-o cauți cu lupa, iar toată această vânzoleală multicoloră este pur și simplu terapeutică.
Îmi pun burta la cale cu o felie uriașă de pâine cu untură, boia și ceapă roșie preparată pe loc de sus-numiții săteni, îmi iau paharul refolosibil de la bar și mă îndrept spre scena de pe creasta dealului, ca să-mi reamintesc priveliștea uimitoare a munților la asfințit și să-i ascult pe Brainwasher, care deschid festivalul cu sound-ul lor săltăreț și (post)punk. Văd oameni purtându-le tricoul prin public și sunt bucuros că au fani dedicați, pentru că-i merită, chiar dacă nu e genul meu muzical preferat. Mi se înfiripă o bănuială pe care o voi vedea confirmată pe deplin până la sfârșitul festivalului, dar e ceva ce țin neapărat să menționez, pentru că n-am mai văzut așa ceva de vreo zece ani: nu văd pe nimeni să stea cu ochii în telefon! Într-un public format în cea mai mare parte din persoane (mult) mai tinere decât mine, telefoanele stau în buzunare, fiindcă se dansează și se dă din cap *aici și acum*. Pentru mine asta e dovadă suficientă că Holzstock e magic.
Bad Decisions urcă pe scenă și oferă un show pur și simplu hipnotic, efectiv picură stilul din ei, fără să fie căutat. Cântă în engleză și în spaniolă, spun povești demne de filme A24, îmbină groove-uri copleșitoare cu valuri de sunet din sintetizatoare vintage și sunt complet luat pe sus. Aflu că vocalistul lor este și cel care a făcut posterul Holzstock de anul acesta așa că, spre deosebire de puștime, îmi scot telefonul și-i dau follow pe Insta. Mi-e ciudă că nu și-au adus vinilul cu ei, că l-aș fi luat, sunt foarte faini și uluitori de cool.
Simt că abia a început festivalul și deja am făcut o descoperire muzicală de top, una dintre trupele alea care sunt capabile să mă scoată din casă oricând, ceea ce nu e puțin lucru. Dar urmează olandezii de la Tramhaus, care urcă nivelul de energie încă și mai sus. Îmi dau seama că îi văzusem prin festival toată după-amiaza, povestind cu oamenii, încercând bunătățile locale și stând la soare. Păreau o gașcă de prieteni foarte liniștiți, nu mi-a trecut prin cap că ar fi headlinerul serii dar, odată urcați pe scenă, zici că îi apucă pandaliile și dezlănțuie o maree de indie-punk zgomotos și zbuciumat, dar accesibil și bine structurat, de ți-e mai mare dragul.
Nici nu-mi dau seama cum s-a făcut miezul nopții, dar iată că e gata și ultimul concert al zilei și începe să se audă muzica dansabilă pusă de DJ Andyloop în șură, imediat lângă focul de tabără. Publicul se strânge imediat, dar parcă Tramhaus m-au scos și pe mine din priză o dată cu instrumentele și mă duc la cort, să mă bucur de prima noapte cu adevărat răcoroasă din această vară.
A doua zi
Unul dintre prietenii mei se trezește pe la 9:30 și demarează în trombă cu gândul să-și facă pofta de-a merge cu Mocănița Văii Hârtibaciului. Mă trezesc și eu cu chiu cu vai și pornesc în căutare de cafea la magazinul sătesc cel mai apropiat. E foarte plăcut afară, soarele strălucește și abia aștept să mă întind la umbra unuia dintre pomii din spațiul festivalului și să ascult probele de sunet. Aștept cu nerăbdare atelierul de pielărie tradițională săsească de pe la ora 14:00, unde vine o familie foarte simpatică de artizani, aducând cu ei unelte, brățări, curele, portofele și mai ales bice, din care încep să plesnească de mama focului, nici că se putea marketing mai bun. Ajung să-mi fac o brățară cu împletitură, de care sunt foarte mândru. Între timp, sunt tururi ghidate ale bisericii, ateliere de olărit și de fabricat hârtie cu flori și semințe, bere rece, cârnați austrieci și nemțești de tot felul, legendara plăcintă cu ceapă caramelizată și bacon adusă de săteni și o atmosferă de prietenie și belșug sufletesc cum arareori mi-a fost dat să respir. E loc de liniște, dar și spațiu de experiment, de învățare și de zbenguială, toate într-un echilibru firesc.
Revelația zilei pentru mine este trupa Asincron, din București. Muzica lor este profund emoționantă, mai tehnică decât te-ai aștepta, iar vocalista Sara Teodora Păunescu dezlănțuie un glas cutremurător, o adevărată forță a naturii. Comunicarea dintre membrii trupei și controlul excelent al vocii solistei duc la momente uimitoare și am senzația că această trupă ar putea la fel de bine să provoace un mosh-pit sau un murmur general de suspine din public, de la o piesă la alta, în buna tradiție a unor nume ca Garbage sau Skunk Anansie. Pur și simplu grozav.
Asincron
Seara se lasă cu o răcoare tăioasă și ne adunăm într-un grup de prieteni noi și vechi, depănând amintiri și spunând glume în timp ce trupa Zimbru umple cerul cu sunetul lor nostalgic și alambicat. Ne place de ei, ne place unii de alții, e grozav de bine să șezi pe baloți de paie în jurul unei mese de lemn, sub stele.
Ziua se încheie cu un concert foarte polarizant. Irlandezii de la M(h)aol întind steagul LGBTQ+, steagul comunității trans, al Irlandei și al Palestinei și încep ceva între un concert și un spectacol de performance art. Chitaristul cântă cu spatele la public. Vocalista este și toboșar. Atmosfera este rece și la propriu și la figurat, cu o distanță înghețată menținută de trupă, care crează contraste stranii între conținut și formă: „I miss my dog”, spun ei, complet neutri. „Show me a man with a clean search history”, repetă vocalista robotic, sarcastic, vag, intens. Unii dintre noi sunt alienați de această atitudine. Alții rezonează profund. Și până la urmă asta este treaba unui festival ca acesta – să arunce provocări, să zgândăre status-quo-ul, să nască polemici. Pentru că e sănătate curată să vorbești față în față despre subiecte complicate, este o experiență cu totul alta decât prin medierea social media. Mă gândesc că uneori, privitul stelelor, polemicile în persoană, stările meditative, toate acestea devin clișee tocmai pentru că le pomenim atât de des, dar le facem atât de rar.
M(h)aol
Ultima zi
Mi-am suplimentat sacul de dormit cu o păturică împrumutată din fosta casă parohială, actualmente un minunat centru pentru tineret și popotă a festivalului. Așa că am trecut cu bine și prin această noapte de-a dreptul friguroasă. Dimineața propune vânt tăios. Eu propun cafea fierbinte, telemea locală, jumeri, ardei și roșii de la magazinul sătesc. Adevărată serbare câmpenească în camping. Apoi fug în zona de activități a festivalului, pentru atelierul de cântat la drâmbă. Am avut un astfel de instrument acum câțiva ani și am tot încercat să-i dau de capăt cu videouri pe YouTube, dar nu mi-a ieșit, așa că sunt foarte entuziasmat să mă învețe cineva față în față. Și mă trezesc cu vecinul de lângă cort, un bătrânel austriac simpatic, venit cu o dubă de camping, care izbutește în 10 minute ce nu reușisem eu de unul singur în câteva luni neconsecutive de încercări: mă învață să produc ritmul hipnotic al acestui instrument. Atelierul durează puțin, dar efectele rămân pe termen lung, petrec următoarele câteva minute căutând prin arhivele magazinelor online de instrumente muzicale, comparând prețuri și așa mai departe.
Mă grăbesc să prind seria de proiecții de scurt-metraje animate prezentate de Animation Worksheep, unul dintre celelalte joburi ale lui Vlad Ilicevici, responsabilul de selecția muzicală a festivalului și frontman-ul trupei Orkid. Am văzut filmul Suruaika la alt festival, acum vreun an, dar uitasem cât este de devastator din punct de vedere emoțional. Nu-i nimic, îmi amintesc pe loc… parcă e cu atât mai crunt în interiorul bisericii-cetate. Văd și Nephilim, un film la fel de bine țintit și executat, dar mai luminos. Aflu despre dificultățile și satisfacțiile muncii într-un studio profesionist de animație și mă simt copleșit de respect și de recunoștință pentru dedicația și generozitatea acestor oameni, care depun atât de mult efort tehnic și creativ într-o parte, ca să poată susține uriașul efort tehnic și creativ al festivalului Holzstock pe de cealaltă parte. Plus trupa. Abia aștept să-i văd cântând.
Bad Decisions
Înfulec repede ceva bun, iar apoi ațipesc la soare, pe deal, întins pe o rogojină, ascultând hărmălaia festivalului, de la cățeii hârjonindu-se prin iarbă, la probele de sunet pline de glumițe și ironii, la hohote, chitări acustice, șuierul vântului printre frunze… și mă trezesc în sfârâitul propriei piei, evitând insolația la mustață și chiar la timp ca să-i aud pe This Rromerican Life, care deschid ultima zi din festival. Sunt tulburat de acest cuplu simpatic și solar, mutat din America la Sibiu cu un an în urmă. Ambii, interpreți de operă. Ea, americancă get-beget. El, rrom adoptat de mic din Sibiu, reîntors la rădăcini, cu o formidabilă fascinație pentru un „acasă” deopotrivă imaginat și real, simțit în măduva oaselor. Cântecele lor folk sunt emoționante în maniera aceea a lui Bob Dylan sau Joan Baez – sincere, directe, pline de înțelepciune și de speranță, nepretențioase dar cântate din suflet. Și-au adus cu ei primul album pe vinil, sunt bucuros să-l pot vedea semnat de cei doi trubaduri și să stau puțin de povești cu ei.
This Rromerican Life
Urmează Midpoint, o trupă tânără, câștigătoarea unui concurs organizat la ediția trecută a festivalului, un grup vesel și plin de umor care cântă indie/punk cinstit și tonic. Băieții dau duma epocală a acestei ediții de Holzstock, încheindu-și concertul cu un cover după „War Pigs”, ca tribut adus lui Ozzy, potrivind însă versurile colindei „Moș Crăciun cu plete dalbe” peste acordurile întunecate Black Sabbath. Ne prăpădim de râs și cred că până și Prințul Întunericului hohotește sinistru din umbrele cetății.
Midpoint
Nici nu apuc să mă dezmeticesc bine după amestecul inedit de genuri și glume, că se dezlănțuie Orkid. Băieții sunt în mare formă, Vlad subliniază fără perdea mesajul protestatar pe care l-am simțit însăilat în fiecare moment al Holzstock, cu „FUCK PUTIN, FUCK TRUMP, FUCK BIBI NETANYAHU!”, fluturând steagul LGBTQ+ și scoțând un adevărat potop de emoție și de forță din chitară, susținut impecabil de Radu Pop la tobe și de Mihnea Dumitrescu la bass. Trei oameni curajoși, care nu pot altfel și care au creat în Hosman acest univers paralel, unde avem cu toții loc unii de alții și unde ne-am reamintit cum să simțim din plin.
Orkid
Din păcate, oboseala și frigul mă răpun și mă retrag în cort după acest concert fabulos, ascultându-i pe belgienii de la It It Anita doar din camping. Nu-i ca și cum nu se aud perfect, este una dintre trupele care mi-au atras atenția cel mai repede când am ascultat playlistul festivalului: un amestec formidabil de hardcore punk, art rock și indie, care mă duce cu gândul la Slint și la Sonic Youth. Chiar și din cort, zgribulit, tot mă animă și mă fac să mă simt mai bine. Prietenii îmi spun a doua zi că nu credeau să se poate ridica energia mai sus după Orkid, dar că totuși, belgienilor le iese. Mă mir și mă bucur. Mă așteaptă runda a doua în eterna aventură prin infrastructura rutieră. Pentru mine, a meritat pe deplin, dincolo de orice așteptări.
It It Anita
pj.lo and the accidentals
S-ar putea și mai bine? Probabil. Cu niște toalete mai moderne, cu niște locuri de șezut ceva mai confortabile, cu apă potabilă mai la îndemână. Dar în ultimii ani mi-am dat seama din ce în ce mai acut că nu-i tot una confortul cu calitatea, iar o experiență arareori rămâne în memorie pentru că îți oferă totul mură-n gură, ci mai degrabă pentru că te încurajează să te adaptezi și să găsești comunitate. Iar Holzstock exact asta oferă, din plin. Aud că s-a stabilit deja data ediției de anul viitor (21 – 23 august), abonamentele sunt deja la vânzare, să ne vedem cu bine la Hosman.
Brainwasher
Text de Mircea Laslo.
***
Foto credit: Mihai Ciobanu.
