La începutul săptămânii am lansat prima temă a noului sezon Vocea Ascultătorului (sezonul 5),  un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Descrie-ne cum ar arăta o zi din viața ta dacă fiecare moment important ar veni însoțit de o coloană sonoră și ce muzică ai auzi pe fundal.

Concursul se încheie duminică, 13 ianuarie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 14 ianuarie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Mai jos aveți unul din textele finaliste.

***

Mă trezesc dis-de-dimineață. Am aflat eu că este important să te trezeșți, din cântecele muzicienilor de jazz care încep multe cu: “I woke up this morning…”. De aici, am dedus că asta este vital.

Mă și ridic din pat. Pentru că îl aud pe fundal pe dragul meu Hozier cu “Nina cried Power”: “It’s not the Wakin’; It’s the Risin”, cânta. De aia, trebuia să mă și ridic, nu doar să mă trezesc. Și se aude: Power! Power! Power!

Atunci, ca să dobândesc puterea asta pentru ziua ce se așterne, mă primenesc pe față și dinți și mă duc să-mi beau clasicul pahar de apă călduță de fiecare dimineață, cu 2 pilule de spirulină organică. Mănânc un kaki foarte copt. Îmi fac o cafea. Mă îmbrac. Apoi, mă uit în oglindă și se aude pe fundal Hozier cu “From Eden”. Curge în eter: “Babe, there’s something tragic about you; something so magic about you; don’t you agree?”. Eu îmi spun pe loc în minte: “Ba da, ai dreptate!”.

Mă așez pe scaun la bucătărie, privesc la bambusul meu din vaza galbenă, îl mângâi pe cele trei frunze principale, îl întreb în gând dacă e bine, mă uit pe geam la teiul din fața blocului și la bruma de zăpadă așternută peste noapte. Apoi, mă gândesc la ce am de făcut în continuarea programului pe ziua din față.

Știu că azi, la cabinetul de psihoterapie, îmi vin 2 pacienți. Simpatici, dar intenși. Am nevoie să mă reculeg nițel, că să-i pot conține în mine, cum se spune în psihanaliză. Începe să susure în fundal chitara lui Mark Knopfler de la Dire Straits cu “Sultans of Swing” – best live version. Am nevoie să aud preponderent sunete și nu multe versuri, să-mi relaxez mintea. Însă să nu o videz de tot, așa că-mi trebuie și ceva energie de la chitară și tobe.

Deschid agenda și mă uit la rubricile fiecărui pacient de azi, să-mi amintesc ce-am observat la profilele lor și ce am nevoie să urmăresc în relatările lor ulterioare. Până sfârșesc sultanii cu melodia. Mă încalț și mă îmbrac de iarnă. Plec la cabinet, care este peste stradă. Ajung, îmi prepar un ceai verde cu iasomie care mă stimulează și-mi face mintea alertă. Bine, mărturisesc, fumez și o țigară. Până vine primul pacient, la fix, mai citesc câteva pagini din “Partea luminoasă a părții întunecate – de ce să fii complet și cu bine, și cu rele”. Ca să înțeleg mai bine.

Începe să curgă pe fundal Hozier – “Movement”. Ca să alunece emoțiile. Vine pacientul. Ședința nu se poate povesti din cauză de confidențialitate. Și deontologie profesională, firește. În timpul ședinței, să aude pe fundal muzică dintr-un film francez despre Romain Gary: Max Richter – “La promesse de l’Aube”. Trec trei sferturi de oră, se încheie sesiunea. Pleacă pacientul. Am 15 minute să mă adun până vine celălalt. Îmi notez câte ceva în agenda, închid ochii pentru câteva minute. Vine al doilea pacient, începe să se audă în surdină, Max Richter – “The Twins”, din același film francez. Trec trei sferturi de oră, se încheie încă o sesiune de psihoterapie psihanalitică, pleacă pacientul. Îmi mai notez ceva în agendă, mă uit pe geam. Plec de la cabinet, acasă, peste stradă.

Mă dezbrac de șubă, întru în bucătărie, deschid laptopul, dau pe Radio Guerrilla live. Mănânc ceva. Mai iau 2 pilule de spirulină organică. Fumez o țigară. Opresc puțin radioul pentru că începe să se audă din eter Soda Stereo – “De musica ligera” ( En vivo din Buenos Aires). Ăștia sunt niște argentinieni, cu un succes monumental în America de Sud. I-am cules din Argentina pe care o iubesc. Și pe argentinieni. Piesa asta care este un omagiu adus muzicii curge ca să marcheze și pe ziua asta dragostea mea nesfârșită pentru sunete și versuri.

Mă așez la masa din bucătărie, vreau sa scriu un eseu pentru Radio Guerrilla, să relatez o zi însoțită de sunete și cuvinte. Cum sunt toate zilele mele. Începe Bobo cu “Te iubesc”, pentru inspirație și mai ales pentru umor. Nu se poate trăi fără.

Termin eseul, îl și trimit, cu foto atașată. Mă ridic de pe scaun, mă duc în sufragerie, deschid televizorul, butonez puțin, nu e nimic interesant. Mă gândesc că e mai bine să mă culc. Mă primenesc pentru noapte, mă bag în pat și îi aud tot pe Soda Stereo cu “Cuando pase el temblor” (en vivo din Peru). Zic ei “trezește-mă când îmi trece tremurul”. Nu știu exact de la ce zic ei că îi ia tremuratul, dar pot să presupun. Se termină piesa, eu sunt semi adormită, alunec în lumea viselor. Noapte bună! Să înceapă o nouă zi, neapărat plină de sunete și cuvinte!