E clar că, într-un fel aparte, noi experimentăm un univers concentraţionar la fel ca deţinuţii politici ai regimului comunist.

Suntem acasă printr-o decizie politică. Am pierdut enorm de multe drepturi fundamentale constituţionale (libera circulaţie, dreptul la viaţă intimă, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la educaţie publică, libertatea întrunirilor, dreptul la proprietate privată, dreptul la grevă, libertatea economică).

Străzile sunt pline de gardieni în uniforme militare. Bătăile pe stradă adminstrate de gardieni s-au înmulţit. Și culmea “umanităţii”, unora a început să le placă. Televiziunile fac dirigenţie pe un ton sacadat-milităros și seamănă cu niște megafoane din curtea închisorii. Afară a devenit din ce în ce mai pustiu. Acum suntem obligaţi să ne confruntăm cu pustiul din interior și să privim un singur ecran. Singurul spaţiu comun este “La vorbitor”. Adică reţeaua de socializare. Agora virtuală unde oamenii se adună, dezbat, se toarnă, se demantelează, se dispreţuiesc sau se admiră.

Dacă răul în comunism era “delictul de opinie” în numele democraţiei populare, și puteai să-l vezi pe unde este, acum răul este un virus apolitic și amoral. Nu are ideologie.

Nu-l putem vedea. E peste tot. Așa cum altădată ideologia era un virus (și mai este încă), iar vrăjmașii știai cam pe unde sunt, acum răul este invizibil și ne face să ne uităm mai mult la Eul interior. Cel pe care, în devălmășia organizată și sufocantă a slujbelor și îndatoririlor noastre, nu-l mai puteam distinge.

Înainte, postirea era o opţiune individuală de ordin medical sau religios. Acum postirea socială a devenit colectivă și se face prin ordonanţă militară. E la impuse. Acum avem un Sine colectiv și o Sine a noastră care se văd clar precum vedem munţii în aerul rarefiat de recluziune.

Iar ce se întâmplă în Sinea noastră este la fel de important cu ce se întâmplă în Sinele colectiv. Frica de moarte este acum acută și ubicuă. Este la magazin, pe clanţă, într-o imbrăţișare. Este pe deplin conștientizată. Inainte era abstractă – da, știm că murim, dar nu avem timp să ne gândim la asta, că trebuie să termin casa și copilul școala.

Însingurarea casei ne obligă, asemenea șarpeului care-și leapădă pielea, să trecem prin spini și printre pietrele singurătăţii și a intra în cu totul altă piele.

Bucuria hedonistă și întâmplările incontrolabile ale mișcării noastre haotice din viaţa vitezistă de dinainte de covid-19 s-a schimbat forţat în confruntarea cu noi înșine.

Una din cele mai frecvente “câștiguri” pe care deţinuţii politici le-au remarcat a fost Eul interior. Acel ceva profund nevăzut din noi despre care ne spunea încă din antichitate Socrate, că este cel mai important: Cunoaște-te pe tine însuţi!

Acum avem singura ocazie să vedem două lucruri simultan: dacă putem sta să ne bucurăm cu noi înșine, în cea mai profundă intimitate a noastră. Dacă putem sta în picioare și bucura cu noi înșine, ca naţiune. Dacă putem să învingem Răul din noi și Răul exterior în același timp.

Virusul ne-a făcut să conștientizăm un cu totul alt paradox: apropierea ne poate omori, depărtarea ne poate salva. A da este acum mai important decât a lua.

Și, nu-i așa, doar Iubirea ne poate salva de toate închisorile. Impuse sau autoimpuse.

Iar când virusul va fi infrânt, va trebui să strigăm în cor: Mulţumim Covid 19! Am aflat cine suntem cu-adevărat!