Bourbon whiskey, un cub de zahăr, două picături de Angostura Bitter, coajă de lămâie, gheață, apă, cherry Maraschino. Old Fashioned – un cocktail din secolul XIX. Acum suntem în secolul XXI sau cel puțin acolo eram ultima oară când mi-am pus problema. Mă uit admirativ la paharul în care stau îngrămădite toate ingredientele de mai sus și îmi dau seama că până și el, paharul simplu de whiskey , a căpătat în timp numele de Old Fashioned Glass. Asta pesemne că se cheamă tradiție. Deși ne despart, ca vârstă, vreo două secole, eu și prietenul meu din pahar avem multe în comun, o mulțime de povești, unele deja spuse, altele pe cale să se întâmple. Mă relaxează să mă uit mult la pahar înainte de-al duce la gură.  Îmi place cum lichidul auriu filtrează lumina de la câte o lumânare de pe bar sau, în cazul cel mai fericit, de luna ce răsare din mare. Are în culoarea lui ceva inexplicabil și misterios, e ca o carte veche încă necitită. Nu e o băutură care să-ți placă din prima. Ăsta e un semn bun. Nici stridiile, nici caviarul, nici ficatul de rață, nici tartarul, nici sashimi-ul, nici roquefort-ul nu-ți plac din prima. Creierul are nevoie de timp pentru a procesa corect gusturile complexe, pentru a asocia aromele noi cu alte lucruri pe care le are el, creierul, prin sertare, depozitate cu grijă întocmai pentru a fi folosite în astfel de momente. Asta, pe scurt, e schema pe care se bazează o cultură culinară. Gustul nu vine de nicăieri, are nevoie de repere, are nevoie ca neuronii tăi să mai fi procesat câte ceva interesant la viața lor. Altfel, totul va părea ori prea acru, ori prea amar. Din nimic, nimic nu iese, vorba bătrânului rege nebun.

Miros paharul și, ca de fiecare dată, mă trece un fior pe șira spinării. Combinația de ser din coaja de lămâie, vanilia din Bourbon (Maker’s Mark mi se pare ideal) și exoticul mucegăit din Angostura mă face să văd lucruri și locuri. Acum bunăoară mă duce cu gândul la mirosul unui bar mare, capitonat cu lemn de palisandru și blat masiv de marmură, plasat undeva într-un hotel din sudul Manhattan-ului (poate în Tribeca),  într-o noapte de mai în care la un pian alb Steingraeber&Sohne cântă un pianist negru. Pe un colț al barului, Fitzgerald, singur, îmbrăcat impecabil, notează ceva ordonat pe o bucată de hârtie, în celălalt colț Hemingway, aflat în trecere între două războaie, înconjurat de un grup de dame mondene, povestește zgomotos o întâmplare hilară, petrecută în Italia, despre o ambulanță și o englezoaică al cărei nume nu reușesc să-l aud. Cei doi sunt oarecum certați de la o chestiune minoră, o discuție pe contre la o petrecere din casa lui Gertrude Stein de pe vremea Parisului. Cu cât Fitzgerald tace mai adânc, cu atât Hemingway vorbește mai tare. Pe fundal “As Time Goes By“ curge discret din pianul alb ca două picături mici de bitter ce se diluează într-un pahar mare,  până când pun stăpânire pe întregul caracter al băuturii.

Alt loc, aceiași băutură, altă conjunctură și ceea ce văd se schimbă. Uneori există personaje, alteori e doar un spațiu. O cabină de actriță de la Comedia Franceză. Ea, actrița, a plecat de câteva minute grăbită de gongul ce anunța începerea actului secund. Pe masa de machiaj, plină de farduri, parfumuri și rujuri, într-o scrumieră de cristal arde mocnit o țigară Gauloises. Pe sofa mică de catifea roșie e aruncat un furou din dantelă neagră, o carte veche legată în piele și o revistă de teatru. Pe coperta revistei este portretul unui actor în vogă ai cărui ochi au fost scoși brutal din hârtia tipărită cu un stilou, Montblanc, care acum zace pe podeaua cabinei. Din difuzorul agățat pe perete curg replici din Avarul lui Moliere întrerupte din când în când de râsetele spectatorilor și aplauze. Aerul din cabină este impregnat de fum de țigară, miros de cărți vechi, pudră și Dior.

E imposibil de spus unde, cu cine și mai ales în ce timp te poate duce un  Old Fashioned bine făcut, așa cum la fel de imposibil e să bei un Negroni fără să nu vezi o frântură de Italia sau Martini Cocktail fără să nu simți nevoia de a te îmbrăca frumos. Nu e vorba despre “băut” în sine, așa cum la mâncare nu este despre anihilarea unei dorințe trupești. E vorba despre cum trăiești și cum vrei să trăiești. Gustul este radarul tău interior, te va plasa mereu pe tine, cel de azi, în raport cu tine, cel de ieri, este cel mai fin instrument ce-ți poate  măsura evoluția. De la gust pleacă aproape totul, cu cine te împrietenești, unde îți petreci timpul, unde călătorești, cum vorbești, când vorbești, despre ce vorbești, ce visezi, etc, etc, etc.

În seara asta, așadar, stau în compania bătrânului Old Fashioned și sunt pe cale să-l comand pe al doilea. Și, da, pianul e real iar marea e la câțiva zeci de metri sub mine.

Dacă ați sta acum în fața mea, de-adevăratelea, nu doar aplecați peste rândurile virtuale, mi-ar plăcea să vă spun că există viață și dincolo de berea din Eden sau de vodca cu RedBull de prin cine știe ce club cu decibeli în tavan, că nu e niciun fel de snobism în a încerca lucruri noi, deși sunt vechi, că ceea ce beau părinții voștri nu trebuie să fie neapărat ceea ce beți voi.

Nici măcar nu trebuie să vă străduiți prea tare, cât să ajungeți pe la Alex în Fix Me a Drink,  pe la Gache în Intrebelic sau dacă sunteți prin sau din Cluj la Toulouse. Așezați-vă pe un colț de bar, comandați ceva cu istorie care a făcut istorie iar apoi priviți lung în jurul vostru și alegeți-vă cu cine vreți să beți. Unii sunt deja acolo, pe alții îi veți aduce voi. Deci dacă ați putea să stați la un pahar și o vorbă cu cineva, cu oricine, fără nicio limitare de epocă, distanță și limbă, cine ar fi acela?