Trenul ce tocmai a plecat din Roma Termini aleargă cu 247 de km la oră spre Verona Porta Nuova. Mă uit pierdut pe geam fixându-mi privirea cât mai departe, spre orizont pentru a nu ameții. E încă august, ultimele zile, dar, nu știu de ce, sămânța unei melancolii începe să încolțească în adâncul sufletului meu îndesat de lene, ghiftuit cu șiruri nesfârșite de sticle de vin și batalioane de gusturi divine, nepreocupat, apatic în lectură, cu spasme sporadice de idei, sensibil la apusuri și mai ales deconectat. Undeva în străfundurile cortexului există doi neuroni care știu, imbecilii, că toamna e aproape, că valul de smarald se va preschimba în curtând în aglomerație, briza își va schimba direcția și va devenii un vânt estic înșelător, iar discuțiile filosofice în care virtutea frazelor și cadența morală a ideilor se împletesc de la sine se vor transforma în scandaluri, propoziții scurte și banale, lătraturi. În zare e Florența pe lângă care lungul înghițitor de șine trece fără pic de respect, fără măcar să încetinească doi kilometrii, de ajuns cât să poți simții miros de marmură, geniu și trufe. Apoi dealuri și vii. Mă gândesc că deja maeștrii creatori umblă printre rânduri în fiecare dimineață măsurând cantitatea de zahăr din boabe și dictând precis în ce zi și la ce soi va începe culesul. Mai în sud cred că deja au început la anumite soiuri albe… Și dintr-o sămânță încolțită , melancolia devine lăstar, mă gândesc la culesul viilor, de ce altă dovadă mai certă că toamna e aproape mai am nevoie… Nu că nu mi-ar plăcea toamna, are farmecul ei aparte, dar, uneori visez să trăiesc o vară perpetuă , frivolă și superficială , o vară cât o viață. Dacă ar fi să alegeți cât să dureze vara care ar fi rezoluția? Cu o luna mai mult sau cu una mai puțin? Un an sau nouă luni? Dacă trenul în care stau acum ar fi un tren care al alerga după vară, n-ar fi tare? Summer Express. Când simți că miroase ușor a toamnă, hopa sus, în Summer Express și cobori la următoarea stație estivală. Un ruxac în spate cu cinci chiloți, două tricouri și un tub de pastă de dinți ar fi suficient în fuga după vară. Nimic serios, nimic capital, nimic tragic, nimic fundamental. O viață utopică. De-ar fi atât de simplu. Alexander Payne are un film genial, Descendenții, în care este vorba despre o drama ce se petrece în Hawaii. Drama este una profundă, puternică ce afectează o familie întreagă la diferite niveluri. Aici intervine genialitatea regizorului, care ar fi putut plasa acțiunea în Norvegia sau Canada și atunci, tu ca spectator, ți-ai fi tăiat venele alături de personajele filmului. Payne plasează toată povestea într-o atmosferă absolut idilică a unei insule pline de peisaje superbe, de plaje incredibilele, cu o lumină aureolară cu o dominantă senzație de vacanță. Poveste e grea dar parcă nimic nu e tragic și fără speranță în contextul unui loc idilic. Așa suntem clădiți, niște ființe solare ce avem impresia că nimic rău nu se poate întâmpla în locuri frumoase vara. Deschid FB după o lungă absență și descopăr mii de oameni fericiții la malul mării, pe marginea unei piscine, cu cortul la munte, în curte la un grătar, pe terase cu mulți prieteni. Femei serioase îmbrăcate sumar, bărbați de vază în situații hilare, copii murdari de pepene și ciocolată. Din când în când valul de fericire e întrerupt de câte cineva preocupat de incendiile din Amazon care jumătate de oră mai târziu postează, chiar și acel cineva, o poză cu un pahar de vin aburind.

Întotdeauna se spune despre cei din sud că sunt mai leneși. Ardelenii o spun despre olteni, milanezii despre sicilieni, locuitorii din Normandia despre cei din Provence iar nemții o spun despre greci. Ne mirăm de fiecare dată când ajungem prin câte o insulă tropicală cât de putori sunt localnicii și ce noroc au ei cu noi occidentalii care le-am construit hoteluri și le-am dat un loc de muncă. În general suntem educați să ne raportăm întreaga existență la muncă ( cuvânt ce-și are etimologia în slavă – muca adică chin) la cât de mult producem, la cât de multe lucruri concrete avem. Dezvelit de orice gând și orice concept inoculat, dezvelit parțial și de haine, pe o plajă sălbatică sub soarele generos al verii lucrurile capătă alte dimensiuni. Tot ce ai numit lene, putoare, trândăvie la alții, conștientizezi că era doar o lipsă de nevoi. Nu are rost să construiești o casă din piatră când patru stâlpi de lemn cu niște frunze de palmier deasupra fac același lucru, nu-ți vei pierde timpul încercând să vânezi animale pentru blană când nu vei avea nevoie niciodată de ceva care să-ți țină de frig, nu vei face magazii de provizii atâta timp cât copacii vor fi veșnic plini de fructe iar marea plină de pești. Vorba lui José Mujica, de fiecare dată când cumpăram ceva plătim cu timp din viața noastră, timp pe care îl petrecem pentru ca câștiga banii necesari unor lucruri inutile.

Însetatul tren trece în aceeași goană și pe lângă Bologna. Aici pare că lumea s-a resemnat cu gândul că în cinci zile va fi toamnă. La fel și eu. Mai mult de-atât făcând socoteli fugare în minte realizez că am nevoie de toamnă. Am să port vara în sân încă câteva zile după care am s-o eliberez cu tot cu valul ei. Mai ales că se anunță o toamnă caldă. Despre iarnă însă… nici un cuvânt, doar un gând, un gând ce nu o include pentru că mie unul îmi e foarte clar că Summer Express-ul e la o aruncătură de intenție de griul murdar ce va să vie peste noi.