Tomis, Histria, Callatis. Pentru mulți acestea sunt doar denumiri de localuri, hoteluri sau resorturi de pe litoralul românesc. Apoi, mai sunt cunoscute tzatziki, souvlaki, feta sau kalamata pentru ca festinul lui Dionis să țină până dimineața. Alături de vin, bineînțeles. Cu atât se pare că am rămas de la grecii ce odată aveau așezări pe malul Mării Negre. Și, poate, cu vechea lor tradiție de a bea vinul cu apă. Iar asta nu pentru că românii ar rezona cu ideea anticilor că doar barbarii beau vinul nediluat, ci din rațiuni strict… economice.
Așadar, pentru început, să lăsăm lira să cânte și să ne întoarcem până în secolele VII-VI î.Hr. când pe meleagurile secetoase ale Dobrogei erau întemeiau primele colonii. Grecii din înfloritoarea metropolă Milet au venit cu amforele pline cu vin și ulei de măsline – în 657 î.Hr., Histria apare pe hartă. Ca orice migratori, grecii veniți de pe coasta vestică a Anatoliei (parte din Turcia de astăzi) căutau un trai mai bun. Se ocupau în mare parte cu negoțul, acest lucru implicând și fireasca tranzitare prin teritoriul geților. Nimic scandalos între cele două popoare. Geții și grecii au trăit timp îndelungat în bună înțelegere. De exemplu, pentru delimitarea terenului agricol necesar alimentării populației grecești, liderii din Callatis au ajuns la o înțelegere cu geții din Cerbatis.
Delphi: Apoll
Grecii își creaseră un mediu tipic lor, așa cum îl știm din Legendele Olimpului, Hercules sau Assassin’s Creed. O comunitate liniștită, care și-a construit propria lume între zidurile cetăților și care mai mult au privit cum istoria celor „mai viteji și mai drepți dintre traci” se petrecea sub ochii lor. De acolo, de pe malul Pontului Euxin – Marea ospitalieră, cum numeau ei Marea Neagră – grecii ne sunt cele mai de încredere iscoade și izvoare ale strămoșilor geți.
Aflăm de la ei că geții, în 335 î.Hr., nu erau bine pregătiți din punct de vedere militar. Oastea lui Alexandru Macedon a trecut Dunărea folosind monoxile (copaci scobiți), a pus la pământ lanurile de grâu și a atacat așezările geților, care au fugit, lăsând totul pradă oastei străine. Se pare că toată această acțiune a fost mai mult de intimidare, căci pe înserat macedonenii s-au întors în Regat.
Geții erau pentru greci niște „barbari buni” și doar cu anumite ocazii puneau reflectoarele pe ei. Așadar, prin 293 î.Hr., Strabon și Diodor din Sicilia relatează conflictul dintre Lisimah, fost general în armata lui Alexandru cel Mare, ajuns rege al Traciei și liderul geților, Dromihete. Istoricii greci povestesc cum în aproape jumătate de secol geții se dezvoltaseră impresionant din punct de vedere militar și strategic: oastea getă înconjoară armata lui Lisimah, învingând-o. Apoi, Dromihete așază învinșii la masă, organizând pentru ei un adevărat festin, în timp ce oamenii săi mănâncă bucate simple, din vase de lut. O lecție moralizatoare pe care Dromihete a știut cum să le-o… servească macedonenilor – nu degeaba petrecuseră atâta timp geții în compania filosofilor greci.
Până la venirea romanilor, grecii ar putea spune că pe malurile Pontului Euxin au găsit Arcadia. Poate că exagerăm puțin, dar din ruinele pe care (încă) le mai putem vedea astăzi, grecii au dus o viață înfloritoare pe la noi, pe țărm. 1300 de ani Histria a avut o dezvoltare continuă. Știți așezările acelea grecești, cu acropole, așezări civile, amfiteatre și temple? Așa erau și orașele grecești din Dobrogea. Cele mai mari, precum Histria, erau adevărate polisuri. Astăzi, pe ruinele unui oraș antic grecesc, nu se mai dau nici doi bani. Și când te gândești că în Histria au fost emise primele monede proprii de pe teritoriul actualei Românii…
Grecii și-au făcut datoria de „părinți ai civilizației” și ne-au lăsat cele mai însemnate mărturii despre stră-strămoșii geți. Noi, în schimb, le păstrăm dovada culturii în cutii prin beciuri de muzee, în vitrine prăfuite și îi celebrăm cu o pancartă ruginită sau o placă de beton turnată în situl arheologic.
Și acum, că textul s-a încheiat, ascultați „Dansul lui Zorba” și imaginați-vă acest nod de istorie ca fiind unul dintre pașii săltăreți din sirtaki-ul dansat de Anthony Quinn. Poate așa s-o mai ridica praful și de pe istoria noastră.
