Să vrei, să fii, să ai, să dai…
Unii se feresc de putere nu pentru că nu și-o doresc, ci pentru că-și dau seama că nu vor reuşi niciodată să gestioneze puterea corect. Îşi cunosc slăbiciunile, partea ascunsă, nesațul sau potenţialul de lașitate. Dar tocmai asta presupune o sinceritate frontală, un soi de curaj, să știi ce-ți poate pielea și să recunoști asta, inclusiv în fața celorlalți.
Pe de altă parte, să recunoști că ești vulnerabil sau laș e o altă formă de putere. În general timizii, paranoicii, introverții sau cei instabili emoțional sunt mai aproape de ”adevărata” condiție umană, nu cei care par foarte siguri pe ei. De ce ar etala cineva putere și siguranță, dacă acestea nu i-ar lipsi? E un paradox, desigur, dar omul n-ar face exerciții (de putere) dacă n-ar avea nevoie de ele, dacă nu ar trebui să acopere niște goluri interioare, niște frici, niște nevoi, niște slăbiciuni care-l macină.
Am putea spune că la bază suntem cu toţii neputincioşi, suferim de ”abandon cosmogonic”, prin urmare toată viaţa căutăm să umplem vidul interior, să ne fortificăm emoțional și social. Şi poate tocmai de asta cel mai râvnit drog este puterea de influenţă și autonomia.
Oricine vrea să fie observat cumva, să fie înţeles și confirmat, elementar. Chiar și poetul ”cel mai introvert” urmăreşte (inconștient sau nu) să se impună cumva, mai ales după moarte 🙂 Vrea să fie urmat măcar și în dorința lui de a nu fi urmat de nimeni. Evident că subestimarea sau auto-suprimarea valorică este o formă de grandomanie reprimată, uneori cu tentă masochistă. Supraeul sever poate ajunge dictatorul nostru intern.
Revenind la temă, cineva refuză lucid ispita unei poziții înalte, tocmai pentru a nu provoca pagubă și suferinţă, iar cineva o caută tocmai pentru a subjuga, a răni, a se răzbuna.
Sau, de exemplu, sfinţii, în rugăciuile lor, cer de la Dumnezeu puterea de a rezista în bătăliile cu demonii și nu contează cum descifrăm aceste chestiuni, din perspectivă psihanalitică, mistică sau filosofică.
Iar cu politica, povestea e veche de când lumea. Unul ajunge sus, generează un rahat pe care trebuie să-l înghită generaţii întregi, apoi vine altul care mută rahatul în alt loc, după care ne învață cum să înghițim corect și cum să ne ținem nasurile astupate, așa încât rahatul să nu mai pară chiar atât de grețos. În cele din urmă, orice este mai ușor de gestionat decât puterea. Chiar și ultimile secunde din viață.
Poate tocmai de asta puterea este așa de râvnită, fiindcă generează și întreține iluzia nemuririi. În acest sens (și nu numai) recomand călduros lucrările: ”Voința de putere” de Nietzsche și ”Lumea ca voință și reprezentare” de Schopenhauer.
