Fetița își privea picioarele jucându-se prin pământul uscat. Când lovea cu stângul, când cu dreptul. Pantofii îi erau prăfuiți și jupuiți în vârf. Fiecare pas rotea în jurul lui trecutul, ce aștepta un semn să plece. Privea pentru prima dată puținul. Puținul ca și convingere interioară ce modelează exteriorul. Că ești puțin, că ai puțin. Pentru prima oară se putea dezlipi de frică și o privea împreună cu atenția ce urmărește nemișcată aripile unei ființe fragile. Așa prinsese formă viața înăuntrul ei, în uitarea că e. În timp ce soarele era sus pe cer, în timp ce noaptea nu era noapte decât aici pe pământ, ceva începea să prindă viață în corp și să se reașeze în fiecare colț al trupului ei, reamintindu-i despre o căldură interioară uitată. Nu cred că fetița știuse vreodată cine e. Se uita în oglindă, dar nu-i răspundea nimeni de acolo. Fusese plecat, într-o lungă călătorie, sufletul ei, iar acum se reîntorcea acasă. Îi dăduse voie în sfârșit să se ghemuiască în mâinile ei, în tălpile ei, în propria voce, în păr, în zâmbet și să se odihnească acolo. Să îi dea iubirea pe care fetița o căutase atât de mult prin lume și în ochii oamenilor. Să îi arate inocența și iubirea după care fetița atât de mult tânjise. Sufletul bătuse nopți și zile la porțile inimii ei, doar că nimeni nu-l auzise și nimeni nu-l văzuse. Și ce poate fi mai dureros decât să nu-ți vezi propriul suflet și să-l lași afară în frig, fără să-l auzi. Să plângă, să te implore, iar tu să nu-l recunoști. Să te îndrepți către toate și toți, dar pe el să nu-l vezi. Într-o bună zi, pe când ea se zbenguia prin curte, sufletul o apucă stâns de mână și îi porunci să îl privească fix în ochi. Mă recunoști acum? Mă vezi? Ea îl privise câteva momente, doar că durea atât de tare încât își luă repede ochii de la el și se uită la cer. Nu către cer, către mine, spuse el apăsat. Încercă să scape, să se smulgă din prinsoare, dar nu mai avea unde să fugă. Parcă cerul și pământul se făcuseră de exact dimensiunea ei. Nu mai exista altceva în jur. Trebuia să stea. Aici și acum. Iar când realiză pe cine are în față și de ce, când realiză că pentru toate câte au fost singura mângâiere era căldura sufletului ei, că fiecare om pe care-l întâlnise încercase doar să-i reamintească despre sufletul ei uitat, își lăsă capul și corpul să îi alunece pe pământul rece și cu fața la cer închise ochii și respiră adânc. Pământul se făcuse mare iar. Se căutaseră peste lumi și ape și munți și nimeni nu reușise să-i separe vreodată. Pentru că ceea ce a fost unit cu sufletul la naștere nu are cum să fie vreodată separat. Putem să uităm, dar niciodată să fim separați de el. Simțea pentru prima oară bucuria dimineții, bucuria păsărilor ce zburau deasupra ochilor ei curioși de mai mult. Își dorea să intre în hârjoneala lor, doar că nu o băgau în seamă de acolo de sus, dintre nori. Atunci când te privești în ochi ai să găsești înăuntrul lor inocența, doar inocența se uită către lume. Nu poate fi alt-fel. Orice altceva arată nerecunoașterea propriului tău suflet. Atunci când începi să știi înăuntrul tău că suntem atât de mult și mult mai mult decât ne-am putea imagina vreodată și că singurul care îți cunoaște cu adevărat drumul îți este propriul sufletul ai să te poți uita fix în ochii tăi și ai să te iubești. Așa cum pământul se iubește cu tălpile. Așa cum păsările se iubesc cu cerul, așa cum aerul se iubește cu pieptul nostru. Într-o întâlnire ce durează cât o eternitate.
