Despre o bătălie pe care o porți cu tine moment de moment și despre cum să cânți soarelui cuvântul tău secret.
De ce iubirea e atât de dificil de înțeles? De ce ființa noastră care nu e decât iubire e atât de greu de îmbrățișat? De ce ajungem atât de târziu să ne întâlnim cu perfecțiunea din care suntem făcuți, așezată în noi de mii și mii de ani? De ce pacea interioară, profundă, adâncă până acolo unde apele nu au fost încă explorate, poate fi atinsă atât de greu, când ea ne e atât de la îndemână? Sunt straturi pe care noi oamenii călătorim, staturi de beznă profundă, de acolo se aude doar un vuiet de luptă, dar nu se vede nimic. Straturi în care a pătruns o rază de lumină și se întrevede soarele și straturi unde credem că vedem lumina doar că cea adevărată ne trebuie reamintită. Fetița pășea prin lume, cu capul liber în soare și zâmbetul ei larg pe față. Știa că ceva trebuie schimbat, dar nu știa ce. Știa că i se așeza în fața ochilor o nouă lume, întindea un deget după ea, dar se temea să o atingă. Își retrăgea mâna temându-se că îi va fi prinsă, fugind de viață ca și când se anunța un pericol iminent. Ar fi vrut să lase lucrurile exact așa cum erau, să inventeze un cântec și să-l cânte soarelui, să știe și el cât e de frumoasă vocea ei nesigură. Ar fi vrut să se așeze cu fața către cer și să fie pace, dar undeva în interior se ducea o luptă secretă. Nu cunoștea armatele, nu cunoștea strategia și mai ales nu cunoștea de ce se duce această luptă. Auzea neliniștea, urletele și țipătul celor ce se aruncau în bătălie. Auzea sunetul pașilor și cel al carelor ce brăzdau pâmântul, sunet de metal și vuiet surd. Fremăta tot în interiorul ei. Fremătau crengile, fremătau mările, fremătau vânturile, fremăta iarba, fremăta pământul până în cele mai adânci adâncuri ale sale. Fremăta cerul și pământul, fremăta tot ce e deasupra cerului și tot ce e dedesuptul pământului. Fiecare fărâmă de pământ, fiecare piatră, fiecare frunză și fiecare nor și tot ceea ce e înăuntrul aerului. Tot ceea ce nu vedem, dar respirăm, tot ceea ce primim de la ceilalți și prin ceilalți. Totul intra înăuntrul ei și se pornea acest vârtej în care se învârteau, se loveau și se amestecau între ele. Se cerneau, curățău, limpezeau și apoi ieșeau afară fiind suflate înăuntrul stelelor. Mii și mii și mii de bucăți de lume adunate de peste tot. Mari și mici, ovale și rotunde, cu colțuri și fără. Toate câte erau se adunau, una câte una, rostogolindu-se pe câmpul de luptă. Înăuntrul ei se întâmpla tot ce vă povestesc. Acestă gălăgioasă bătălie pe care nu o știa nici măcar ea. Nu îi cunoștea rostul, pentru că multe nu ne sunt la vedere, dar îi simțea suflul. Exista un singur lucru ce putea opri totul. Reamintirea. Reamintirea iubirii. O singură vorbă aducea liniștire și aducea căldură. Aducea tihna și iubirea de acasă, aducea pacea pe care am cunoscut-o cândva. O recunoștea. Iubirea pură, luminoasă, cea care trece de la o inimă la alta precum un nor de abur subțire ca cea mai fină dantelă. Firul era tors din spumă de mare și se împletea ușor cu aducerea aminte. Un fior ce îți cuprinde corpul și sufletul într-o îmbrățișare ce nu va mai putea fi atinsă vreodată de o suliță meșteșugită aici pe pământ. Și oricât de aprigă ar fi lupta, oricât de negre ar fi adâncimile ce sunt căutate și deschise în tine, atunci când se aude vuiet de luptă, închide ochii și amintește-ți de cuvântul tău secret. O să-ți cânte iubirea înăuntru, iar tu soarelui.
Pentru că ai un cuvânt secret, nu-i așa?
