Două suflete, pentru că atunci când ne întâlnim nu suntem doi oameni, suntem două suflete și atât. Tot ceea ce facem, spunem și respirăm are înăuntru suflet chiar dacă uneori se simte ca o adiere de vânt sufocată și ea de ceea ce am învățat despre cum să fim și despre cum să ne țipăm asta. Să lași mereu sufletul să îți vorbească. Atunci când stăm față în față și ne spunem nimicuri suntem două suflete, care dansează într-un invizibil ritm pe care noi nici măcar nu-l visăm. Se împletesc vorbele, se împletește căldura pe care o emană corpul meu și corpul tău, se împletește tonul vocii tale cu tonul vocii mele, se împletește ceea ce vrea să fie spus cu ceea ce apare a fi adevărat, se împletește ceea ce e în spate cu ceea ce apare, ceea ce țesuturile tale poartă în ele cu durerea pe care cred că mi-o provoci tu, rușinea pe care ai simțit-o atunci, cu metalul pe care îl ating acum. Totul plutește, întâlnindu-se chiar și atunci când suntem la depărtare, pentru că nu suntem doi, suntem unul și nu doar noi doi ci toată omenirea. Întâlnirile sunt crengi ce încep să-și împrumute frunzele, fructele, seva, dansul, vântul, ploaia, soarele. Atunci când ne trăim viețile uităm că dincolo de asta suntem suflet. Atât. Doar suflet. Sufletul nu cere, iubește. Pentru asta a venit aici ca să îți reamintească despre cum e să te întorci acasă în iubire. Fetița avea ochii umezi atunci când iubirea îi aluneca duios în suflet. Vorbe blânde, gânduri blânde, așa îi șoptea cine o trimisese aici.  Ea se încrunta la început…dar eu, dar eu…. Mereu copilă, mereu. Pare atât de simplu atunci când vorbești, dar să trăiești cu adevărat puritatea sufletului, să privești în ochi un străin și să îi recunoști sufletul, asta este cea mai înaltă aspirație a ființei noastre. Când ești una cu ea îți lași frumusețea să îți inunde pieptul și mâinile i le abandonezi ei. Te respiră și te poartă pe un tărâm în care nu mai există altceva. Nici măcar viața ta de om. Cu toate că fără ea nu ai putea niciodată să-i simți imensitatea. Cu adevărat suntem instrumente, se gândea, cu lacrimi mai mari decât ochii, fetița. Cu adevărat atunci când dăm voie, prin noi curge ceva mai presus de noi. E mai mult decât vedem. E mai mult decât gândim e mai mult decât auzim. Cuvintele nu mai erau cuvinte ci trăiri. Ele dansau prin pieptul fetiței trimițându-și adierea sus, către gât și apoi afară, prin vârful capului de acolo de unde au și venit. Cădeau picături reci, scăldându-i fața. Se confundau cu lacrimile, iar împreună plecau cine știe unde. Părți din noi zboară prin locuri secrete, nebănuite, trezindu-se la viață prin întâlniri și gânduri. Până când nu suflăm cu iubire peste ele rămân în colivii ce ne agață carnea înăuntru. Inima știe și îți spune, doar că nu auzi. Și cum ai putea să auzi când cuvintele tale vorbesc singure, făcându-și de cap. Închise ușa după ea. Era liniște. Picăturile sporovăiau, dar nu le mai asculta.  Corpul îi șoptea că vrea să doarmă. Închise ochii ușor, lăsând lumea de afară acolo unde e, știind că o fărâmă din tot ce ai respirat vreodată va rămâne mereu înăuntrul tău și se va transforma mai devreme sau mai târziu în iubire. E singura cale.