Fetița care a vrut să știe unde e Paradisul

Deschise ochii într-o dimineață și cu ochii mari, privi tavanul. Căutase ceva de când se știa ea pe lume. Desenele din beton alergau din unul în altul, când un cățel, când un elefant, când o șopârlă, care se ascundea sub pat și privea de acolo pe sub un așternut făcut din cute de beton, care nu s-ar fi gândit vreodată că o să simtă cum e să fii așternut. Își îndreptă apoi privirea către perdeaua transparentă prin care se zăreau forme amestecate de lumină, romburi mai mici și mai mari, linii lungi și subțiri, dreptunghiuri în care prindea formă golul. Își puse mâna la ochi și îi apasă cu vârful degetelor, o învățaseră prietenii ei, cei care îi spuseseră cum că un copil se naște într-un borcan și că e firesc să fie așa, iar ea îi crezuse. Trebuia să aștepte doar câteva secunde și de undeva, de departe, începeau să iasă la suprafață culori, apoi pătrățele mici, alb-negru, multe, veneau către ea și dansau în forme perfect geometrice, cu o viteză amețitoare. Se suprapuneau, ieșeau unul din spatele celuilalt și pleacau apoi într-un spațiu înfinit.  În mijlocul lor, se deschidea un nor de mov, ea se arunca în mijlocul lui, înotând cum știa mai bine, descoperind un punct de un auriu, puțin mai în spate, niște sfere imense și multă, multă liniște. Își lua degetele de la ochi și zâmbea. Abia aștepta să vină dimineața și să vadă unde mai călătorește , unde o mai poartă ochii închiși. Unde vrei să fii, își spunea? Eu sunt aici, răspundea ea cu teamă în voce. Nu, nu, unde ai vrea să mergi azi, îi răspundea vocea cu blândețe. Unde aș vrea să merg azi? Da, da, îi venea repede răspunsul. Eu am să te duc exact unde vrei tu, tot ce ai de făcut este să îmi spui unde să te port. Vocea nu se făcuse auzită până acum, nu o cunoștea, dar într-o dimineață îi vorbise atât de limpede. Era dimineața în care ea aflase iar despre curaj. Venise timpul, iar el venise pur și simplu, de undeva din ea, se așezase, o privise, și se făcuse simțit în tot corpul. Știți cum e atunci când intri într-o încăpere și te inundă un miros de cafea măcinată, ei, așa a venit și curajul la ea. Pentru că atunci când te întrebi ceva, ai să primești răspunsul. Negreșit. Iar ea se întrebase fără oprire, ca o uzină care nu își oprește mașinăriile niciodată. Uitase ea despre curaj? Uitase ea despre libertate, despre bucurie, despre a-și lăsa sufletul liber să zboare? Se legase ea oare cu niște chingi invizibile de pământ și tot ea își spusese, an de an, moment de moment, doar un să stai aici și să nu cumva să îndrăznești să privești vreodată către tavanul de beton și să vezi în flori în el? Să nu cumva. Poate că da, dar învățase mult despre bunătate în tot timpul ăsta, învățase despre curățenia sufletului. Îl pregătești ca să aibă unde zbura bucuria. Învățase să culeagă ce nu îi era de folos, să mulțumească și să meargă mai departe, dar rădăcinile erau atât de adânci uneori.

Din inimă, înspre ochi, urcă amintirea. Își aminti despre bucuria pură, noi oamenii așa o chemăm, norii o știu altfel, florile la fel, pentru ei nu are nume. Este starea lor de a fi. Își aminti despre cum e să fii curajos, pentru că e o ființă curajul, are viață, se miscă prin corp, alteori doarme, doar că bucuria îl învață să se poarte, dacă nu e ea, el e de prisos. Curajul de a închide ochii vine din bucuria de a descoperi, iar bucuria se trage din curajul de a crede. De asta vă spun, unul fără celălalt nu e destul. Bucuria înmoaie inima, deschide ferestrele și o lasă să se unească cu aerul, iar curajul îți dă voie să zbori. Zborul cu inima grea nu se poate, iar ferestrele pe jumătate deschise nu sunt destul. În dimineața asta, florile îi invadară tavanul, erau verzi și mov și roz și galben, intrau unele în altele, se îmbrățișau, se unduiau, iar dincolo de ele o mare cât vedeai cu ochii închiși. Transparentă, calmă. Se așeză chiar în fața ei. Ajunsese acasă. Știa. Și chiar dacă era doar pentru un moment, de acum înainte știa unde e Paradisul, știa ce caută. Știa. Uneori el se face nevăzut, iar fetița îl căuta în tavanul plin cu flori, doar că Paradisul era chiar în ochii ei. Era acolo și aștepta, o aștepta pe ea să îl vadă, era chiar în ochii ei, vă imaginați? Îl purta tot timpul cu ea, îl privea tot timpul și cu toate astea nu reușea să îl vadă. Să încercați să vă priviți vârful nasului, e foarte posibil ca el să își râdă de voi și să se tot ascundă, dar până la urmă o să îl gașiți acolo. El e tot timpul acolo. Picior peste picior, calm, privind spre mare.

Adaugă un comentariu
Numele tau *
Email *
Mesajul tău

Scrise de...
Adrian Andrei

Producător de muzică. Muzician al producției.

Adrian Popescu

Om bun la toate, dar mai ales la marketing.

Alex Tocilescu

Scriitor. Publicitar. Pisicofil. Președinte de bloc.

Alexandru Anghel

Luptător al Binelui. Al Binelui Învinge.

Ana Coman

Cu vocea și chitara la degetul mic.

Bogdan Budeș

Spirit critic. Regizor.

Bogdan Șerban

LogOutist profesionist.

Carla Teaha & Adrian Popescu

Scandinavi din România.

Doru Panaitescu

Iubitor de păsări și alte animale.

Florin Iaru

Poet. Optzecist douămiist. Martor al lui Apple.

George Mihalcea

Știrist. Cinefil convins.

Gilda Comârzan

Stăpâna hohotelor de surâs.

Iulian Tănase

Războinic de tot RîSSul.

Liviu Mihaiu

Fondator Academia Cațavencu. Fondator Radio Guerrilla.

Mădălina Ștefu

Absolventă de anagramatică și alte jocuri de cuvinte.

Mani Gutău

Muzician de cuvînt.

Matei Oprina

De la Guerrilla de Dimineață până seara.

Mihai Dobrovolschi

Cogito Ego Sum.

Mitoș Micleușanu

Spirit multifuncțional, atins de Febre39.

Nic Cocîrlea

Tovarăș de drum. Camarad, Nomanslander.

Oleg Garaz

Muzicolog, specialist în BMW (Bach, Mozart, Wagner)

Petru Stratulat

Liniștitor, fără efecte.

Radio Guerrilla

Suntem noi, toți cei care gândim la fel. Eliberadio.

Redacția

Una pentru toți, toți pentru Radio Guerrilla.

Sebastian (Memo) Vrînceanu

Maestru biciclofonist.

Sorin Badea

Cu știința-n sânge.

Teodora Vamvu

Zînă online. Dar și offline.