Zilele trecute am avut oaspeți din Germania. Deși ne întâlnim în fiecare an în nordul României, cu ocazia diverselor acțiuni de voluntariat la care participă în mod frecvent și entuziast, prietenii mei bavarezi se aflau pentru prima oară în București, capitala țării ești. Probabil și datorită recentelor ceremonii funerare regale, transmise de majoritatea posturilor de televiziune în întreaga lume, au dorit să viziteze Palatul Regal. După un scurt rezumat al istoriei monarhiei românești, atât cât mă pricep, i-am însoțit la Muzeul Național de Artă, avertizându-i în prealabil că în fostul Palat Regal momentan nu mai locuiesc regi, regine și prințese, doar tablouri, sculpturi și mobilă nobilă. Și, uite-așa, în grup organizat, mic, dar divers, cooptându-l în echipă și pe băiețelul nostru de 6 anișori, ne-am îndreptat încet către palat, să luăm pulsul artei românesti și nu numai.

La intrare, o doamnă trecută de vârsta entuziasmului ne-a informat pe un ton grav, precum chelnerii unui dineu regal, meniul zilei:

– Astăzi puteți servi Galeria de Artă Veche Românească, plus Tezaur, plus Galeria de Artă Românească Modernă și Galeria de Artă Europeană. La desert avem Atelier de front, Artiști Români în Marele Razboi.

Totul oferit la prețuri de bufetul Palatul Parlamentului, respectiv câțiva lei amărâți porția. Ieftin ca braga, deși în momentele în care doamna șef de sală îmi număra atent bănuții, mi-am amintit că la prima mea vizită în Londra, la The National Gallery, nu m-a verificat nimeni de portofel, intrarea era probabil din partea Casei Regale.

În fine, odată intrați în locașul de cultură, mi-am lăsat prietenii să respire arta în liniște, și am luat-o la pas mărunt cu băiețelul meu prin sălile somptuoase ale fostului palat. Primul popas, o expoziție de obiecte și accesorii bisericești, unde, în mod surprinzător, al meu piticot a adoptat o ținută sfioasă și rezervată, vorbind în șoaptă, ceea ce se întâmplă foarte rar la noi în casă. Părea fermecat de coperțile de ceaslov ferecate cu lacăte vechi și mari, de straiele aurii, de diferitele obiecte și accesorii folosite de preoți pentru izbăvirea sufletului românesc. Brusc, m-am trezit într-o misiune imposibilă. Respectiv, luat la rost de un puști de 6 ani, foarte serios, despre tot felul de obiecte bizare și intimidante, ce pentru un om ca mine, ce nu a fost dus de foarte multe ori la biserică, păreau a fi desprinse din recuzita unui platou de filmare Star Wars.

Ca părinte, mi-am propus să încerc să nu îmi dezamăgesc copilul foarte des, prin urmare fac eforturi zilnice pentru a amâna momentul inevitabil când va afla că tati nu știe tot. Așadar, am apelat subtil la diverse metode de cercetare și diversiune în parenting, respectiv, înainte de a-i da răspunsul dorit, îl rugam pe piticot să se uite atent la lucrarea Domnului, să pot citi eu liniștit si neobservat de pe prompterul aflat pe soclul exponatelor. Mi-am intrat foarte bine în rol, cred că și peste douăzeci de ani va fi convins că am terminat de cel puțin șapte ori Teologia. Slavă Domnului, am ieșit din expoziția de artefacte bisericești victorios, fără să dezamăgesc copiii din jurul meu, și am intrat într-o zonă adresată artei moderne, unde speram să îmi pot trage liniștit sufletul.

Amarnic m-am înșelat…

De pe pereți mă priveau fix diverse personalități și persoane înstărite din recenta istorie a neamului nostru. Când spun „recentă“, mă refer la câteva sute de ani în urmă, care par un mizilic dacă ne gândim la miile de ani de când l-am învățat pe Buddha să vorbeasca românește. Sincer vă vorbește Maneluș, să mă trăznească disfuncția erectilă dacă vă mint, cred că am văzut atârnate pe perete portretele celor mai urâte femei din Univers, și spun asta în contextul în care cred cu convingere că Universul e infinit.

Șoc și groază, la un moment dat am vrut să îi pun mâna la ochi lu’ ăsta mic, să nu aibă coșmaruri noaptea, norocul meu e că nu și-a dat seama foarte clar la ce ne uitam, că privea portretul unei neveste de boier, urâtă cu spume, și m-a întrebat cine-i nenea asta. Ferească-mă Dumnezeu, așa ceva nici la un congres de partid nu vezi… Nu numai că aveau niște fizionomii complet strâmbe, da’ nici meșterii care or dat cu pensula nu păreau a fi de mare meserie, cu siguranță lipsiți de elementare cursuri de anatomie umană, unele doamne aveau capul fixat puțin deasupra buricului, prin urmare nu-i de mirare că majoritatea picturilor erau semnate anonim.

Mi se pare normal, nici un om cu toata țigla pe casa în care își ținea șevaletul n-ar fi semnat asemenea lucrări, chiar dacă au fost făcute la cererea clientului. Și când spun făcute la cererea clientului, gândiți-vă atent la câte retușuri au fost făcute cu siguranță în Paintshop, pâna să fie clientul mulțumit! Dacă nu stați bine cu inima, nu mergeți, că așa creaturi hidoase rar mi-a fost dat să văd, de am ajuns să merg grăbit cu privirea în pământ, căutând luminița de la capătul muzeului. Și nu mă refer musai la urâțenia exterioară, ci mai degrabă la pustiul interior al cucoanelor ferchezuite după ultima modă de la Paris, colecția Madame Imunoglobiné, prêt-à-porter dans le chariot élévateur.

Cum mergeam eu, în complet șoc emoțional, ridicând din când în când privirea să văd dacă încă sunt urmărit de bestii, mi-a apărut în față Țiganca de la Ghergani. Grigorescule, sfințească-se numele tău și pensula ta, mi-ai redat speranța în arta modernă!!!

Deci, cum să vă zic, oi fi eu un român verde (adică o jumătate român, un jumătate ungur) blond cu slăbiciuni pentru brunete autohtone, da’ Țiganca de la Ghergani e motivul pentru care bărbații ies în viață din Muzeul Național de Artă. Artă resuscitantă, definiție. Serios, daca ar fi existat Playboy în 1862, țigăncușa asta ar fi fost PlayMate of the Year. Și era fixată pe perete și la vreo doi metri și-un pic, cât să ne privim direct în ochi, cu bluza deschisă puțintel obraznic, lăsând pielea catifelată în bătaia vântului din muzeu.

Mare meseriaș Grigorescu, să redai atât de natural și armonios o asemenea frumusețe de femeie pe pânză, pur și simplu incredibil. M-am tot uitat atent, cu pensula iubirii s-o înfăptuit lucrarea asta, nu bag mâna în foc că au făcut dragoste înainte sau după, da’ o prăjitură sigur au împărțit împreună, altfel n-ar fi putut fi.

Am părasit muzeul zâmbind, gândindu-mă la ironia situației, cea mai frumoasă făptură ce locuiește momentan în fostul palat regal e o țigancușă simpatică din popor, nu-i de mirare că de-a lungul istoriei mulți membri ai familiei regale au renunțat la tron și privilegii pentru a-și petrece restul zilelor în brațele unei frumoase anonime.

(Nicolae Grigorescu, Corturi țigănești)

Sincer, nici nu mă miră, ce ai alege între o viață la cort, alături de țiganca de la Ghergani, și un trai îndestulat într-un palat aurit, alături de o prințesă cu mustață?

De altfel, legenda spune că pe frumoasa țigancă o chema Catinca și i-a rămas numele în istorie drept Țiganca de la Ghergani, datorită faptului că Ion Ghica a cumpărat tabloul, expus de Grigorescu în vitrina magazinului de muzică din vecini, cu nu mai puțin de 10.000 de lei, sumă record pentru acele vremuri, rugându-l pe pictor să nu dezvăluie nimănui numele cumpăratorului și să i-o aducă pe furiș seara, învelită într-o pânză mai groasă, la conacul său de la Ghergani.

Conac care, după zeci de ani în care a fost lăsat în paragină, a fost redobândit între timp de moștenitori, și în prezent se află într-un amplu șantier de restaurare și consolidare, datorită inițiativei stră-strănepoatei, Irina Bossy  Ghica.

Care a încercat, de asemenea, în repetate rânduri, fără succes, să reintre și în posesia tabloului ce fusese așezat pe pereții conacului de la Ghergani chiar de Grigorescu, la dorința expresă a lui Ion Ghica, ce-i ceruse pictorului să-i recomande cel mai potrivit loc pentru a expune lucrarea înfăptuită cu pensula iubirii.

Acestea fiind spuse, nu dați banii pe prostii, mergeți la muzeu, copii, să priviți portrete vii!