Noi îți dăm un site, tu schimbă lumea! (S3.E1)

Iată-ne ajunși la cel de-al treilea sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră. Ultimul episod din sezonul ce tocmai s-a încheiat v-a provocat să ne propuneți o temă pentru acest prim episod (concursul nostru – un “serial” pentru care nu trebuie sa așteptați un an între sezoane!). Cea mai bună temă + justificare, adică text în întregime, avea să câștige kilul de cărți oferit de Editura Humanitas + tema sa ca primă temă, săptămâna acesta. Cum jurizarea a fost grea, ca de obicei, vom avea și o premieră în concurs. Am ales să premiem două texte (cu două teme aferente), după cum urmează:

  1. Anca-Maria Bănescu, cu tema “Cum îți înveți copiii despre bine și rău“, câștigă kilul de cărți, și dă startul acestui sezon.
  2. Mariana Petrică, cu tema “Tu ce vezi când te privești în oglindă?“, a cărei întrebare va fi tema pentru următoarea săptămână de concurs.

Felicitări câștigătoarelor și mulțumim tuturor pentru temele propuse. Așadar, Radio Guerrilla și Anca-Maria vă propun să ne răspundeți la întrebarea: Cum îți înveți/îți vei învăța/ți-ai învăța copiii despre bine și rău?. Pentru mai multe informații, recomandăm citirea integrală a textului Ancăi.

Așteptăm răspunsurile voastre până duminică, 22 iulie, ora 14:00, pe adresa statmajor@guerrillaradio.ro. Textele trebuie să aibă maximum 4.000 de caractere (cu tot cu spații, asta înseamnă aproximativ o pagină A4), font Times New Roman, corp de literă 12, să fie scrise cu diacritice, să aibă titlu și semnătură. Ar fi de preferat să trimiteți și o poză cu voi.

Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro.

Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 23 iulie. Dacă nu câștigi kilu’ de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Noi îți punem site-ul la dispoziție, dar depinde de tine cum alegi să schimbi lumea.

3 comentarii
    Anca

    Convinsa ca exista viziuni care trebuie impartasite pe tema invatarii copiilor despre bine si rau, chiar astept cu mult interes contributiile ascultatorilor. Sunt foarte recunoscatoare si fericita ca Radio Guerrilla ofera aceasta ocazie. Si cred ca nu e nevoie sa ‘stii’ sa scrii fabulos, forma vine de la sine cand stapanesti ideea. Un mare “Merci” din partea mea, anticipat! Anca-Maria Banescu

    Cristina Damian

    Fetita din Gradina cu Smochini

    Intrarea în grădină e marcată de o poartă improvizată din drugi de lemn; drugii ăștia bătuți de ani, arșițe, ploi și zăpezi au nuanțe de gri, iar balamalele îmbătrânite fac ca poarta să stea într-o parte, cu colțul din stânga-jos sprijinit în cimentul turnat demult, de aceleași mâini care au construit tot colțul ăsta. O fetiță de 5 ani ar trebui să se chinuie cu îndârjire pentru a deschide zăvorul ruginit. Poarta asta, așa modestă, are pentru fetița de 5 ani, exact farmecul și somptuozitatea unei porți din broderie metalică, ca cele pe care le găsești în grădinile regale.
    Pășești, apoi, pe o alee scurtă și îngustă, mărginită în dreapta de un corcoduș și care, cotind spre stânga, dezvăluie curtea îngustă, încadrată de plante și flori care tapetează un gard din plasa de sârmă cu ochiuri hexagonale. În față apare o ușă de lemn verde care face intrarea într-o construcție mică, cu funcție de bucătărie de vară.
    Fetița de 5 ani stă pe o buturugă de lemn, și , în cratițe miniaturale din aluminiu, pregătește masa pentru păpușa culcată în pătuțul de jucărie, din lemn vechi, cu care se jucase și mama ei, cu 26 de ani în urmă. Perpendicular cu intrarea în bucătăria de vară, în stânga, se află poarta spre grădina unde străbunica a plantat morcovi într-un colț și unde se mai află 3 comori, de care fetița își va aminti cu drag toată viața: doi smochini, unul alb și unul roșu și un rodiu, din care bunica și străbunica îi aduceau, în fiecare toamnă 2-3 rodii, mai mici decât pumnul bine strâns al unui adult. Tot în partea asta a grădinii e și un butuc de viță, care cățărându-se pe casă se întinde pe acoperiș.
    Lângă butuc stă, sprijinită de acoperiș, o scară de lemn, la fel de bătrân ca poarta, pe care fetița se va urca după boabe albe, perfect rotunde, aromate și foarte dulci. Pe acoperișul ăsta va învăța ‘the hard way’ să respecte albinele.
    În locul ăsta este mai multă viață, tihnă, magie și iubire decât oriunde o vor purta pașii, mai târziu. E un loc pe care îl va căuta inconștient sau va încerca să îl reproducă, măcar ca stare, în toate locurile în care va trăi pe viitor.
    Locul ăsta e special pentru că străbunica a construit totul cu mâinile ei, străbunica asta mică și slabă, cu corp proaspăt si sănătos, cu mâini subțiri și degete lungi, cu unghii lungi și frumoase – pe care nimeni nu le va vedea vreodată vopsite, cu ochi căprui și ageri, din care curge lumină, răbdare, blândețe și curiozitate. Străbunica asta a zidit cărămizile, a pus acoperișul și a montat ferestrele, ale căror giurgiuvele aveau să poarte, de-a lungul timpului, nuanțe de oxid de cupru sau turcoaz.
    Străbunica asta făcea mereu câte ceva, dar tot ce făcea părea ușor și important. Cu ea totul era liniște, timp și spațiu și lucrurile păreau atât de simplu de învățat.
    Mămăița sau Măița, așa cum o striga, se născuse în vara lui 1920 și era acum, puțin trecută de 70 de ani, dar construise toate lucrurile în al 4-lea deceniu al vieții ei.
    Văduvă de război de la 23 de ani, hotărâse să rămână singură și indiferentă la toate avansurile viitoare ale bărbaților. Spunea că nu poate să se nască pe lume un om mai bun decât cel dispărut pe front, că el a fost un bărbat foarte blând și în momentele alea ochii îi străluceau mai viu sau se inundau puțin.
    Nu fusese la școală nicio zi, pentru că mama vitregă avusese nevoie de ea pentru treburile casei, dar învățase singură să scrie numerele (cu o caligrafie sacadată și tremurată de nesiguranță) și putea să socotească rapid în minte. Cu literele de mână fusese mai greu, așa că putea doar să se iscălească, la fel de tremurat, “Lungu M”. Atunci când planifica finanțele casei scria liste de cheltuieli în cuvinte știrbe, cu litere de tipar. Strănepoata de 5 ani îi promisese că se va duce la școală să învețe scrisul, iar în prima vacanță va veni cu caiete de la Constanța și o va învăța pe Mămăița să scrie frumos. Asta a fost singura dată când fetița a întâlnit o privire neîncrezătoare în ochii străbunicii.
    Tăcea mult și nu se plângea niciodată, dar fetița învățase că, rarele ocazii când ofta, erau un semn. La întrebarea “Ce-ai, Măiță?”
    avea mai multe moduri de răspuns și doar dacă petrecuseși suficient timp cu ea puteai să-ți dai seama cât de copleșită era. Uneori spunea “Eh, mamă, le am și eu pe ale mele” sau “Nimic, mai oftează și omu’ ” (și asta de obicei când era mai degrabă nervoasă și iritată că o întrebi). Mai avea un răspuns scurt pe care i-l servea tăios doar bunicii, când era supărată pe ea “Vezi-ți de nasul tău!” sau varianta hazlie însoțită de un zâmbet ștrengar “Nu te privește pe dumneata”, dar chiar dacă era hazliu nu făcea loc pentru vreo altă întrebare. Probabil se simțea iscodită și evita cu îndârjire iscoadele. Nu o interesa ce au făcut alții și se ținea la mare distanță de orice discuție care discredita persoanele care nu erau prezente. Le căuta scuze tuturor, din dorința de a face pace în lume. Evita conflictul cu îndârjire, chiar dacă asta însemna să fie nedreptățită. Războiul ii luase ceva foarte valoros, deci trebuia evitat.
    Femeia asta era cel mai frumos paradox întâlnit vreodată: izvor de spațiu și feminitate pură, la un loc cu forță și fermitate de amiral. Avea o judecată simplă, dar curată și empiric vorbind, foarte corectă. Într-o societate mai puțin patriarhală și dacă ar fi fost doar mai puțin modestă ar fi dus excelent rolul de “înțelept” al comunității. Era cel mai bun confident și sfătuitor, pentru că tăcea mult, asculta viu și încheia momentele de confesiune cu o frază cu tâlc.
    Pentru fetița de 5 ani, felul în care învăța de la străbunica va rămâne modul preferat de a explora lumea, pe tăcute, pe furiș și prin observație. Străbunica nu îi spunea niciodată cum să facă ceva, dar o purta cu ea peste tot (la piață, la plătit dările, în grădină, la bucătărie). Orice joc era miniaturizarea unei activități adulte, din care fetița învăța natural lucruri pe care să le facă toată viața și care îi vor imprima alura unui suflet bătrân în corp de copil. Nu era niciun trebuie în interacțiunile astea, copilul era lăsat să facă ce poate și ajutat doar dacă cerea ajutorul sau frustrarea devenea iritantă. Așa, din frustrarea acestei neputințe copilul a învățat să studieze mișcări, să observe cu atenție, să “fure” cunoaștere.
    Străbunica era mereu prezentă, chiar dacă tăcea și asta știai de fiecare dată când, în timp ce făceai treaba cot la cot cu ea, ridicai ochii și privirile se întâlneau fără întârziere.
    Atunci când făceau mâncare sau prăjituri, fetița avea planșetă, tocător și un făcăleț pe măsura ei, iar turtele și prăjiturile modelate stângaci erau coapte laolaltă cu celelalte, în aceeași tavă. Erau munca ei, pe care la scosul tăvii din cuptor o verifica atent, iar la masă, o împărțea cu mândrie și dărnicie cu adulții.
    Când nu tăcea, străbunica îi povestea fetiței despre copilăria ei, despre război, despre mama Sofica, mama vitregă, sau despre mama ei, Ioana, o văduvă care își dăduse spre adopție toți cei nouă copii, ca să se căsătorească cu un ofițer în rezervă, care avea să îi isprăvească averea de boieroaică pe băutură și jocuri de cărți.
    Mai erau povești despre viața ei de “om de încredere” la conac sau bucătăreasă la azilul de bătrâni din Ilovăț, un sat din Banat. Fetița avea să afle istorii pe care, probabil, nici bunica și nici mama ei nu le auziseră vreodată.
    Străbunica era îngerul de care copilul nu voia să se despartă vreodată și pe a cărei posibilă dispariție o trăia cu disperare, în momente de plâns pe ascuns. Era singurul suflet pe care în copilărie va fi avut timp să îl descopere și iubească total și în cel mai profund mod. Un suflet întreg și curat.
    Au trecut 14 ani de când sufletul ăsta nu mai locuiește un corp și 17 de când fetița s-a simțit nevoită să îndure viitoarea despărțire, depărtându-se de sufletul purtat de un corp devenit nevăzător și din ce în ce mai alienat, fără să verse vreo lacrimă.
    Amintirea străbunicii va rămâne caldă și blândă până în ultima clipă, iar prezența ei va fi căutată în toate interacțiunile semnificative din viața de adult a fetiței din grădina parfumată de leandrii.

      Teodora Vamvu
      Teodora Vamvu

      Pentru a participa cu textul in cadrul concursului, va rugam sa trimiteti mail la adresa statmajor@guerrillaradio.ro. Acest text sub forma de comentariu nu poate fi luat in considerare.
      Multumim!

Adaugă un comentariu
Numele tau *
Email *
Mesajul tău

Scrise de...
Adrian Andrei

Producător de muzică. Muzician al producției.

Adrian Popescu

Om bun la toate, dar mai ales la marketing.

Alex Tocilescu

Scriitor. Publicitar. Pisicofil. Președinte de bloc.

Alexandru Anghel

Luptător al Binelui. Al Binelui Învinge.

Ana Coman

Cu vocea și chitara la degetul mic.

Ana-Maria Șchiopu

Master Shifu în ale istoriei.

Bogdan Budeș

Spirit critic. Regizor.

Bogdan Șerban

LogOutist profesionist.

Carla Teaha & Adrian Popescu

Scandinavi din România.

Carla-Maria Teaha

Neastâmpărată și nealiniată. Cucerește Radio Guerrilla pentru toate fetele de pe frecvențe.

Claudiu Leonte

Spirit ludic și gastronom liric.

Corina Jude

Iubitoare de insecte. În special Lepidoptere.

Cristina Toma

Manager al Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi.

Doru Panaitescu

Iubitor de păsări și alte animale.

Florin Iaru

Poet. Optzecist douămiist. Martor al lui Apple.

George Mihalcea

Știrist. Cinefil convins.

Georgiana Crețu

Specializată în studiul liliecilor și analiza ultrasunetelor.

Gilda Comârzan

Stăpâna hohotelor de surâs.

Ionuț Tăușan

Antlover: pe urmele furnicilor.

Iulian Tănase

Războinic de tot RîSSul.

LIFE.ro

Site de viață bună. Și povești inspiraționale. LIFE.ro - Stories to Inspire.

Liviu Mihaiu

Fondator Academia Cațavencu. Fondator Radio Guerrilla.

Liviu Surugiu

Scriitor. Cititor. Bun la amândouă.

Mădălina Ștefu

Absolventă de anagramatică și alte jocuri de cuvinte.

Mani Gutău

Muzician de cuvînt.

Marta-Ramona Novăceanu

Profă de Română de România.

Matei Oprina

De la Guerrilla de Dimineață până seara.

Mihai Dobrovolschi

Cogito Ego Sum.

Mitoș Micleușanu

Spirit multifuncțional, atins de Febre39.

Nic Cocîrlea

Tovarăș de drum. Camarad, Nomanslander.

Oleg Garaz

Muzicolog, specialist în BMW (Bach, Mozart, Wagner)

Petru Stratulat

Liniștitor, fără efecte.

Radio Guerrilla

Suntem noi, toți cei care gândim la fel. Eliberadio.

Redacția

Una pentru toți, toți pentru Radio Guerrilla.

Ruxandra Georgescu

Îndrăgostită de toate cele care nu există.

Sebastian (Memo) Vrînceanu

Maestru biciclofonist.

Sergiu Torok

Iubitor de fluturi.

Simona Toma

Poetă, librar şi încă ceva.

Sorel Radu

Progresare humanum est.

Sorin Badea

Cu știința-n sânge.

Teodora Vamvu

Zînă online. Dar și offline.

VRTW

Vinyl, Rum, Tapas & Wine