Săptămâna trecută s-a stins lumina unui om.
N-a fost un om oarecare, pe care să îl plângă în beznă doar familia, alături de o mână de prieteni și cunoștințe.
Cât timp i-o fost lumina aprinsă, acest om a fost, pe alocuri, iubit. Și urât de zeci de mii de oameni.

Așa era felul lui de a fi, îl iubeai cinstit sau îl urai sincer, interacțiunea cu el era de genul „ori la bal, ori la spital“ și, după cum reiese din poveștile celor care l-au cunoscut personal, cu el ajungeai de cele mai multe ori și la bal, și la spital.

A avut multe talente acest om, mai puțin talentul de a trece prin lume neobservat. Pe unde călca, prieteni și dușmani, îți venea ori să îl iei în brațe, ori să îl iei la pumni, nu prea lăsa loc de bună ziua, rostit călduț spre indiferent.

Singura zi în care a reușit performanța de a trece prin lumi, dintr-una într-alta, neobservat, a fost în ultima sa zi de viață și lumină pe acest pământ.
S-a stins singur în baie, în toiul dimineții, fiind descoperit fără suflare și lumină la ceas de seară, după vreo 12 ore. O zi întreagă, de la răsărit până aproape de miezul nopții, în care nimeni n-a băgat de seamă că omul ăsta a trecut neobservat, dintr-o lume în alta.

Ciudat sfârșit! Să fii iubit, urât, adorat, detestat, dar respectat de mii de oameni și să sfârșești singur într-o baie, zăcând pe podea de la răsărit până la apus.

E drept, dacă mă gândesc la alți oameni cu voce și minte de ținut minte, 12 ore nu îmi mai par a fi un veac de singurătate. Nu de alta, dar în copilăria mea muzicală eram atras, încă mai sunt, de vocea unui domn iubit la nivel mondial, nu doar între vama Borș și vama Călărași, pe care l-au descoperit mort în casă, după vreo trei săptămâni, de i-au confirmat decesul după fișa dentară. Dacă nu mă credeți, ascultați Rotten Apple by Alice In Chains.

Mă tot gândesc la asta de câteva zile, pentru că în ultimele zile numai despre asta s-a vorbit în jurul meu. Într-un fel, omul ăsta n-a reușit să treacă neobservat până la capăt. Familia, prietenii, cunoștințele, chiar și dușmanii au încercat să îi țină încă puțin lumina aprinsă. Cei care l-au iubit cinstit, chiar și cei care l-au urât sincer, i-au salutat trecerea dintr-o lume în alta.

Urmați de zeci, sute, mii de oameni ce și-au reamintit că, la un moment dat, vocea acestui om le ținea lumina aprinsă în minte.

Și totuși s-a stins singur, în tăcere, pe podeaua casei unde o zi întreagă nu s-a aflat țipenie de om.
O zi întreagă, de la răsărit până la apus.
Nu era la hotel, în vreo casă străină, în deplasare.
Era la el acasă, singur.
Trist sfârșit, națiune, oriunde te-ai afla.

De altfel, majoritatea condoleanțelor transmise în ultimele zile de către cei care l-au cunoscut explică oarecum singurătatea acestui om, din ultima sa zi de viață.
„Nu ne-am văzut demult, ultima dată l-am văzut acum câteva luni, ne-am intersectat din nou întâmplător, la un moment dat, etcetera, etcetera.“

Cumva, înțeleg. În ultimii ani, omul ăsta a fost ignorat și pus pe mute într-o industrie unde reziști doar dacă ești uns cu toate alifiile. N-a avut nici o șansă, specialitatea lui era să te ardă în direct, fără alifie. Prin urmare, i-au tăiat microfonul.
Lui și altora, care nu umblau cu limba despicată și unsuroasă.
Era oarecum predestinat ca omul ăsta să nu moară liniștit, în frecvența lui.
În industria asta, doar buzele dulci, mieroase și limba despicată se bucură de rating longeviv, restul apar și dispar în neant, de cele mai multe ori însoțiți pe ultimul drum de aplauze cu mult mai furtunoase decât cele pe care le-au primit cât erau în viață.

Nici nu mai știi, te aplaudă pentru ce ai fost sau pentru că, în sfârșit, nu mai ești?
Descrisă gheorghescian, moartea e parșivă nu numai pentru că-ți refuză dreptul la replică, ci și pentru că nu-ți dă dreptul să-ți alegi bocitorii.
Te plâng cu lacrimi de crocodil chiar și cei ce, cu neomenie, te-au făcut cândva să plângi omenește.
De parcă nu de e ajuns că ești mort, mai trebuie să și asculți, imobilizat în coșciug, tot felul de texte siropoase în care autorul e personaj principal, și tu, cândva viu, personaj secund.

Mă tot gândesc la asta de câteva zile, deși n-ar trebui să fac asta.
Astăzi serbez o nouă primăvară în viața mea, ar trebui să mă gândesc la tinerețe fără bătrânețe.
Și totuși de câteva zile mă gândesc la moarte fără singuratate.

Știu că atunci când treci dintr-o lume în alta, vrei nu vrei, trebuie să o faci singur și, odată trecut dincolo, chiar nu contează cât timp și unde îți zace trupul pământesc, singur pe podeaua rece a unei băi sau pe un catafalc aurit.
Totuși, nimeni nu merită să moară singur.
O vorbă bună și o mână să poți strânge, înainte de a face pasul cel mare.

E totuși o zi fericită în viața mea, încă trăiesc, fluier și, Slavă Domnului, nu sunt singur. Închei, așadar, într-o notă optimistă, înainte de a-mi speria lăutarii.

Am o veste bună, come si dice la noi, based on a true story. Prietenul unui prieten, aflat mereu pe drumuri, a descoperit antidotul singurătății. Apare din când în când din senin, la câteva luni distanță, în București, se așază confortabil la masa unui bar singuratic și trimite prietenilor săi un SMS ce conține un singur cuvânt:
– Bere?

De fiecare dată, fără excepție, masa goală devine încărcată, în scurt timp, de prieteni și prietenie.
Cumva, omul ăsta a reușit să-și convingă prietenii că e doar în trecere.
Cum suntem toți, de fapt.
În trecere.

Acestea fiind spuse, să nu ne sfârșim viața regretând că nu am spus ce trebuia spus, când trebuia spus, celor pe care i-am iubit sincer.
Să începem de astăzi, cu ce avem aproape și la îndemână.

Cu mine odată, rostiți energic:

Doi zece, doi zece, probă de om,
Și îngerii au demonii lor,
La mulți ani, Dan Bittman!